Biserica, universitatea și homosexualii

preot

Prima mea confruntare cu homosexualitea a avut loc, surprinzător, prin bunica mea. Era într-o seară de pe la vârsta de opt ani, când, prins fiind în tema plictisitoare de la matematică, ascultam inert unicul post radio difuzat dogmatic la noi acasă, Radio Vocea Evangheliei Oradea. Seară de seară, postul difuza predici trase pe casetă ale predicatorilor „casei”, dintre care cei mai frecvenți erau doi: unul dintre ei urla isteric în microfon de înroșea bara de decibeli peste pragul distorsiunuii, agitându-se ca un Vadim pocăit cu venele tâmplei umflate de credință. În acea seară însă, vorbea celălalt predicator, cel blajin. La un moment dat, molcomul pârâu fonic peste pietre semantice care era vocea sa a udat în drumul lui și cuvântul „homosexual”, iar eu m-am întors mirat către bunica mea. Bunica – Dumnezeu s-o ierte –, femeie simplă, de la țară, dar cu o credință cât casa, mi-a explicat, cu ochi mari: „apăi, este când stă un barbat ș-altul vine din spate… și-apoi lucruri necurate face pe la spatele istuilalt, și-i mare păcat în fața Domnului!”. N-am înțeles foarte clar ce fel de acțiuni corporale au loc între părțile homosexualilor-prototip, dar am intuit unde bate bunica și m-am indignat. Nu există așa bărbați, mi-am zis, bunica bate câmpii ca atunci când plecăm toți de acasă și se apucă să propăvăduiască cuvântul lui Isus de la geam trecătorilor.

De atunci până în prezent am avut destul timp să îmi clarific conceptul de homosexualitate, trecând peste negarea naivă a homosexualității, apoi prin urârea tacită, mimetică, a homosexualilor, datorită modelului impus de tata, bărbat creștin cu caracter puternic, susținător al doctrinei insulare (care spune că nu ar trebui să ardem homosexualii și lesbienele, dar pentru decență și trai liniștit ar trebui să-i izolăm pe toți pe o insulă pustie sau măcar într-o țară separată, ca să le-arătăm noi cum se mai înmulțesc apoi). În cele din urmă, pe când preadolescența, gândirea critică și detectorul de bulșit au înflorit toate simultan în mine, mi s-a aprins beculețul și am ajuns singur la concluzia că gay-ii nu-s ființe așa de oribile precum ar vrea unele figuri cu autoritate să credem, iar până la proba contrarie sunt cam ca noi. Ulterior, odată cu migrația în liceu și apoi la facultate, am avut ocazia să și cunosc exponenți-atât-de-exotici-pentru-mine-atunci ai acestei rase underground, ba, de curiozitate, chiar să și iau parte eu însumi la câteva experiențe păcătoase ce nu s-au întins la mai mult de sărut. Curiozitatea mi-a fost potolită, iar cu această ocazie am descoperit, din păcate, că în continuare sunt un fan loial al pizdei, căci barba tunsă scurt mă irită, iar în afară de eventuală afecțiune prietenoasă, nu am vreo dorință ascunsă pentru sexul urât.

1

Pentru mine, deci, homosexualitatea a fost legată implicit de religie, fiind tot timpul situată imaginar la polul opus ei, într-o zonă aerisită și liberă a modernității, alături de droguri și ascultatul de muzică tare noaptea. Astfel, nu mică mi-a fost mirarea când zilele trecute, grație unei prietene, am aflat despre un nou martir devotat care, precum Vadimul de la Vocea Evangheliei, se angajează să poarte sfântul război împotriva homosexualilor, imoralității tineretului și blugilor. Și va face asta schimbând pocăismul pe ortodoxism, sacoul cu sutana, iar podeaua studioului cu niciuna alta decât scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca.

Prelegerea, plasată joi, 22.01, va fi susținută de pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană, care doar după cele patru titluri universitare ale sale îmi inspiră respect în autoritatea unei figuri dispuse să împărtășească gândurile sale despre marginalizarea unei minorități în cadrul credinței aducătoare de pace între oameni. În acest moment nu putem decât specula dacă tematica conferinței va merge pe o direcție forte, în care se accentuează necesitatea uciderii oricăror homosexuali prinși în păcat, sau în stil light-modernist se va limita la alungarea homosexualilor afară din cetate. Pentru un plus de distracție, se poate înființa o intrare specială pe bet365.ro, unde să se stabilească diverse cote de pariuri: frecvența cu care se vor nega studiile științifice privitoare la genetică, la ce minut aduce în discuție conferențiarul cipurile satanice biometrice ș.a.m.d. Ipotezele sunt fascinante, dar cum evenimentul în sine nu a avut loc încă, iar Biblia are o tradiție a interpretării care permite o hermeneutică atât personală, cât și dogmatică, ne rămâne să ne inspirăm dintr-o altă prelegere a d-lui Tofană, unde, printre altele, definește familia drept „o plimbare a celor doi soți [soț, soție], mână în mână, printr-un parc”. Se pare că avem de-a face, totuși, cu un moderat.

IMG_7331

Desigur, cum este normal într-un oraș de prestanță precum Cluj-Napoca, afișele preafericitului au umplat spațiile publice și private pe unde se poate, amintindu-ne tuturor despre importantele învățăminte de joi, atât în Biblioteca Centrală, cât și în clinica de Nefrologie. Chiar în poza anterioară, bunăoară, îl vedeți pe academic tronând falnic între alți doi giganți: Ravi Coltrane și Vrăjitorul din Oz. Invitația hristică este persistentă, dovedind că municipalitatea are măcar atâta conștință divină cât să-și spele păcatele umplerii centrului cu mari cuburi publicitare și curățirii periferiei de homleși neestetici pentru a pregăti terenul pentru Capitala Culturală 2015. Pentru că ție, ca cetățean care moare de foame, nu-ți priește nimic mai mult după ce afli că în Cluj nu se moare de foame, decât o candidă lecție duhovnicească, rezumată simplu printr-o sintagmă împăciuitoare: ce ne spune Biblia?

No, adăugați peste toate astea sigla UBB, acest bastion cultural promotor al multiculturalismului, și gata-i. Aplecarea metodică înspre adevăr și știință, duce, iată, la frumoase și trainice legături între cele două instituții indispensabile cetățeanului anului 2015. Să mă mai slăbească și ereticii ăia seculariști cu obsesia lor cu știința, descoperirile și umanismul lor desfrânat. Dacă 300 de studenți necopți se pot hrăni cu învățături spirituale despre homosexuali extrase din aceeași carte care încurajează genocidul interetnic, ce sărăcie-ți mai trebuie educație sexuală și cultură civică? Că homosexualii sunt niște șobolani înfricoșători, libidinoși și tenebroși care stau ascunși noaptea în canale, pregătiți să te înțepe cu seringi cu SIDA, o știm cu toții oricum. Așa că hai să mai ascultăm și duioasele cuvinte ale Scripturii despre ei. Să vedem și cealaltă față a jegului.

Nu știu din care devizie de relații publice s-a hotărât asocierea facultății mele cu minunea asta, dar ceva nu pușcă. Din câte știam eu, la Sociologie UBB se predau studii de gen și identitate. Pare-se că universitatea, dintr-un exces de zel, s-a întins să împace căprița occidentală cu varza din capul clericilor. Drept pentru care, într-un ton anticipativ, i-am dedicat coperta primului număr al „UBB Today”, revista-tabloid cea arhaico-progresistă a laicității și pioșeniei:

FINAL

bă io în ultimu an

bă io în ultimu an am observat cum se prefigurează un nou jargon utilizat semiconștient printre tineri inclusiv la mine care e ceva de genu mizează pe incoerența deliberată prin omiterea de semne de punctuație. deasemenea crecă sunt de menționat și cuvintele alipite și în plus construcțiile bastardizate ca tresă din tresă merg la baie. jargonul ăsta culminează cu restructurarea construcțiilor compuse și eventuala înlocuire cu apostrof fie în interiorul construcției ca la m’ai lăsat fie la sfârșit prin elidarea literei finale ca la v-aț’ învățat. și pentruca stilu să fie desăvârșit în toată ‘eterogenitatea sa, litera ț e rege și apare des lăsată singură ca în băeț.
cauza acestui nou tip de limbaj par să fie nevoia de fluidizare și ieșirea din canoanele gramaticale pentru apropierea dintre tinerii de interese comune. sursele de inspirație par să fie poeziile contemporane, comoditatea din expresiile cotidiene gen crecă și videoclipul p’esei numai vă drogaț. limbajul e folosit cu precădere între tinerii educaț care dealtfel se știu exprima corect în extemporale și tocmai deaia fac asta semiironic semipebune căi distractiv.
dacă mai știț și voi alte exemple care’s definitorii pt ce zic aici daț la comentarii să lărgim baza de date
na în ceea ce mă privește pe mine ce să zic îmi place asta chiar dacă știu căi cam tâmpit e plăcut. e ok bă.

Încă o mostră din imaginarul libertarian. Scrisoare deschisă către semnatarii unei scrisori

suntsigur

(Preluat de CriticAtac)

Textul ăsta vine târziu, având în vedere că ieri s-a aprobat deja creșterea salariului minim de la 900 la 1050 lei. Am decis, totuși, să-l scriu, având în vedere isteria creată zilele astea de către cei mai binevoitori dintre libertarienii noștri simpatici de Facebook. Lipsit fiind de o exegeză economică, voi exprima un punct de vedere personal, în calitate de cetățean indirect reprezentat de către clasa socială în cauză.

E vorba de scrisoarea publicată de Mediafax, în care o elită – un establishment-profet- trage mânerul social de alarmă pentru ca Guvernul să nu aprobe creșterea salariului minim, întru evitarea unui iminent dezastru economic. În primul rând, hai să vedem cine semnează această scrisoare. I-am numărat eu. Sunt 33 de oameni, dintre care 13 cadre didactice din domenii economice – toate din mediul universitar, de la lectori până la profesori -, 5 persoane cu funcții eterogene – analiști, economiști și un avocat- și, în sfârșit, 15 antreprenori. Dintre aceștia din urmă, cei mai mulți sunt președinți ai diverse companii. Putem așadar, conclude că, împreună cu ceilalți cinci, în acest colectiv avem un raport aproximativ de 60-40 pentru privați, care foarte probabil depășesc zona upper middle. 

Nu e necesar să maximalizăm-forțat procentajul privaților din această formulă sau să umflăm imaginar salariile academicilor astfel încât să transformăm totul în acuze de clasă. Scurta experiența mea de viață, marcată de sindromul autocolonizator al românilor săraci lipiți, dar ahtiați după capitalism, ține loc de orice explicație. Am întâlnit de prea multe ori amărâți susținători ai muncii ca realizare și familii sărace care se distanțau, mândre, de rude și mai sărace. Profesorul meu de antreprenorială dintr-a 11-a, care inclusiv după căsătorie și mutarea în gospodărie făcea naveta sat-oraș și câștiga un salariu obișnuit de mizer de profesor, ne explica la ore cu sclipiri în ochi despre minunăția privatizării, concurența capitalului și supremația lui. În fine, pentru că asta e o discuție de sine stătătoare, voi încheia paragraful cu statistica de pe capitalism pe pâine, care dovedește faptul că există destule zile când aproape un milion de oameni se racordează la un buletin de știri misticoido-profetic care aruncă cu noroi în stat, bugetari, asistați și practic, într-o mare bucată din popor. Acel milion de oameni nu au cum să fie toți patroni și afaceriști bogați care scrolează de pe iPad în vreo limuzină din Drumul Taberei. Pariez că ăia nu depășesc nici 5% din cuantumul de cititori. Nu, cei mai mulți cititori CPP sunt mijlocași ca mine și ca tine, oameni cu joburi nesatisfăcătoare și rate la bancă. Tot ce ținebrandingul ăla fascinant în picioare e fantezia pură sau, dacă vreți, masochismul ideologic al românilor de a plăti de mai multe ori biletul la același film horror.

Dar să trecem la discuție. Să analizăm punct cu punct părțile scrisorii.

Stimată doamnă ministru,

Suntem un grup de cadre didactice, economişti, antreprenori şi manageri preocupaţi de politicile publice care afectează climatul de afaceri şi bunăstarea populaţiei şi dorim să atragem atenţia asupra proiectului de Hotărâre de Guvern privind creşterea salariului minim în anul 2015.

Intuim raţiunile politice şi totodată constrângerile bugetare care ar justifica o astfel de decizie. Totuşi, considerăm oportun să ne exprimăm un punct de vedere care, sperăm, într-o primă fază va determina reconsiderarea acestei decizii, iar ulterior va constitui o temă de discuţie şi un punct de plecare pentru formularea unor politici sănătoase de natură să sprijine bunul mers al economiei.

Măsura creşterii salariului minim pe care o doriţi implementată în 2015 este distructivă pentru economie şi afectează bunăstarea celui mai sărac segment al forţei de muncă.

Bun, continuați.

Argumentăm în primul rând prin considerentul că “salariul minim” instituie o prohibiţie: îi împiedică pe angajatori să colaboreze cu persoanele slab calificate, precum tinerii fără experienţă, în situaţia în care productivitatea muncii acestora este inferioară salariului stabilit în mod artificial prin lege. În consecinţă, fixarea unui nivel minim al salariilor mai sus decât cel determinat de realitatea economică duce la descurajarea cererii de muncă (din partea angajatorilor), la creşterea şomajului şi a economiei subterane.

Revenim la marea supărare fundamentală a libertarienilor, după ideea cotei progresive: existența salariului minim, acea gîlmă din brațele corporațiilor pregătite să îmbrățișeze cu toată efuziunea materială angajații, dacă nu s-ar băga nesimțitul ăsta de Stat peste tot. Deci, ce face salariul minim? Îi împiedică pe angajatori să angajeze legal persoane mai slab calificate, pe bani mai puțini, în situația în care productivitatea muncii lor este mai mică de 670 lei. Dragă domnilor semnatari, am două întrebări: (1.) ce fel de muncă standard sau ușoară (de 8 ore pe zi) valorează, pentru voi, mai puțin de 670 lei? (2.) atunci când ați lucrat ultima oară pe salariul minim de 670 lei pe lună (la fel ca un sfert dintre angajații români), după ce v-ați plătit chiria, întreținerea, rata la bancă, mâncarea, transportul, medicamentele, hainele, cursurile și ieșirile în oraș, ce insule exotice ați preferat pentru concediu? Azure sau Ibiza?

Ca o paranteză, am parte de un mic șoc de fiecare dată când mă confrunt cu vederi teoretizate, zâmbite, argumentate frumos de la mese de sticlă, de către oameni care câștigă de câteva zeci de ori salariul minim și nu și-ar putea fizic închipui cum e să trăiești cu el. Vă anunț senin pe această cale că minimul pentru un trai decent  de subzistență (adică să ai unde să locuiești și ce să mănânci) oscilează între 500 și 1000 lei – în funcție de cât de nenorocită e chiria pe care o ai la marginea orașului și în funcție de cum alternezi pâinea cu pate cu o ocazională supă. Ca student, mă învârt și eu prin zona asta, iar evadatul din ea vă garantez că nu se face ca un pocnit din degete prin proverbiala „muncă cinstită și determinare”.

Dar să revenim pe pământ, cum îi place dreptei. Dacă realitatea economică dictează un salariu minim de exact 670 lei și nu mai mult (caz în care o mărire a salariului minim ar fi o supralicitare) îmi pare rău, dar trag concluzia că realitatea economică e nașpa. Nu știu cât de evident pot să fac faptul că orice efect ulterior – scăderea numărului de angajați concomitent cu mărirea șomajului – decurge direct din asta, și nu din faptul că unele firme ar fi coercise să adauge 120 lei unui salariu mizer angajaților care o duc de azi pe mâine. Scopul salariului minim e tocmai de a asigura nivelul minim de trai decent uman, fapt care în România nu e azi aplicabil. Soluția nu e să dai vina pe o creștere a salariului minim la nivele ceva mai puțin inumane, soluția e să te uiți de unde provine hiba sistemică care permite ca până și un salariu insuficient angajatului să fie o povară pe umerii angajatorului.

Aici m-aș lega, printre altele, de taxe, căci România are, într-adevăr niște taxe mari – pentru ca 670 lei să ajungă în mâna angajatului, angajatorul trebuie să plătească efectiv 1108 lei, căci 40% (cumulat din partea angajatorului cu cea a angajatului) pleacă către stat. Asta nu reprezintă vreun impediment real pentru marile corporații scăldate în profituri internaționale (deși câteodată ele sunt cele mai vocale), dar poate veni de furcă unui mic antreprenor care vrea să-și facă un atelier sau un magazin cu patru angajați, iar noua lege îi năruie visul. Mă mențin pe poziție: soluția e cota progresivă. Să scădem din taxele guvernamentale ale micilor investitori și să taxăm fără milă giganții corporate. Deși am vaga impresie că dacă se implementează asta, într-un pur spirit românesc, guvernanții vor reuși măsura doar la o singură tabără, mărind taxele.

Cei afectaţi se împart în două categorii: (1) întreprinzătorii şi companiile care oferă de lucru oamenilor fără calificări deosebite şi care vor descoperi că trebuie să cheltuiască mai mulţi bani din buzunar pentru a-şi menţine activitatea, putând induce şi o creştere a preţurilor care îi va afecta în primul rând tot pe cei cu un nivel redus al veniturilor; (2) persoanele cu slabă calificare sau fără experienţă, care ocupă sau vor să ocupe o slujbă şi care vor fi concediate, puse în imposibilitatea de a găsi un loc de muncă sau nevoite să lucreze fără acte legale.

Sunt absolut convins că despre sărăntocii necalificați și afectați de creșterea prețurilor sunt interesați autorii, atât la punctul 1, cât și 2 :). Da, normal, dacă dai afară oameni pentru că nu îți mai permiți sau nu e destul de profitabil pentru tine, ei vor deveni șomeri sau se vor reorienta pe piața neagră. Opțiuni care, mă scuzați, sunt ambele preferabile unui loc de muncă plătit chiar și cu noua, fabuloasa sumă crescută la 790 lei în mână. Repet. Tot ce derivă pe plan general – șomaj, demiteri, nu va fi în un efect al măririi salariului minim la o cotă puțin mai umană, ci reflectă o carență economică care handicapează România de la începutul tranziției până azi. Majorarea e ceva necesar ca să normalizăm situația în primă instanță. Majorarea salariului minim e primul pas către normalitate. După ce ne ocupăm de cea mai arzătoare problemă a angajatului român, putem începe planul pe buget.

Aşa cum atestă studiile ştiinţifice, economiştii, în marea lor majoritate, s-au declarat de-a lungul timpului împotriva instituirii salariului minim sau a creşterii acestuia, exact din motivele enumerate mai sus. Poate cel mai apreciat manual universitar modern de economie, cel al profesorului N. G. Mankiw de la Universitatea Harvard, se referă explicit la această problemă, menţionând că 79% dintre economişti sunt de părere că salariul minim creşte rata şomajului în rândul tinerilor şi al persoanelor slab calificate.

79% economiști, dintre care cel mai probabil 0% economiști de stânga. Hai să folosim argumentul autorității într-un context în care status-quo-ul se legitimează singur prin puterea prezenței. Nu știu cum sunteți voi, dar eu, când mă lovesc la tot pasul de neoliberalism naturalizat, de la modul de implementare a cognitiv-behaviorismului ca terapie productivă, până la trainingurile motivaționale de la joburi, nu pot să nu observ cum zona academică e de asemenea acaparată de o dominantă culturală care nu prea face loc abordărilor alternative. De asemenea, aș vrea să văd și eu aceste studii științifice de-a lungul timpului, dacă se poate. Iar dacă comprimi la modul absolut cărți contemporane de economie sau discursuri de afaceriști, o să vezi că „binele” general care se urmărește se reduce, de multe ori, la profitul global al unei elite. Trebuie să facem așa și așa pentru ca miraculosul mediu de afaceri să prospere. Mediul de afaceri prosperă, oamenii mor de foame. Majoritatea, cea mai nevoit-dependentă de mediul de afaceri, e cea lăsată pe locul doi.

Pe lângă asta, am senzația că autorii textului pur și simplu iau realități occidentale și le transpune la noi, unde, spre deosebire de Vest, un om poate aparține de the working poor sau chiar să facă foamea cu salariul minim. Nu am cercetat statistici, dar mi-e foarte greu să cred că menținerea sau creșterea ușoară a celui mai mic venit minim din toată Europa – probabil veriga care mai ține tot sistemul ăsta fragil în picioare – e cea care ne va dăuna mersului economic. Într-adevăr, în Germania nu există salariu minim, dar în Germania nu e nevoie de el(deși am înțeles că și ei îl vor avea în curând). La nordici, există sindicate și acorduri directe între cele două părți. Ei bine, în România, unde sindicatele sunt inexistente sau o glumă proastă, unde de multe ori președintele de sindicat e mână în mână cu patronul și nu are loc nicio reprezentare reală a intereselor angajaților, nu e cazul să aplicăm statistici externe; cu atât mai puțin statistici fără link. Am căutat personal datele și am dat atât de surse „directe”, cât și de pagina Wikipedia, unde sunt prezentate statistici mixte. Mai departe nu mă hazardez și las experții ambelor tabere să se certe pe subiect. (între timp, Victoria Stoiciu a făcut lumină în ceea ce privește câteva dintre miturile evoluției și statutului salariului minim în România, inclusiv raportul minim-mediu)

După cum bine ştiţi, în România rata şomajului în rândul tinerilor este de aproape 4 ori mai mare decât rata generală a şomajului (23,9% faţă de 6,7%), iar „munca la negru” a luat proporţii îngrijorătoare. Potrivit Consiliului Fiscal, unul din cinci salariaţi lucrează “la negru”: “La nivelul anului 2012, în România erau circa 1,57 milioane de salariaţi, patroni şi întreprinzători individuali neînregistraţi, «la negru», reprezentând aproximativ 27,7% din totalul salariaţilor, patronilor şi întreprinzătorilor individuali din economie”. Aceeaşi sursă menţionează că evaziunea fiscală din “munca la negru” s-a dublat faţă de anii dinaintea crizei economice, valoarea anuală a impozitelor pe venit şi a contribuţiilor pe care întreprinzătorii refuză să le achite ajungând la 3,7 miliarde de euro.

Îmi pare rău să aud asta. Hei, știți care e cea mai mare cauză a muncii la negru (precum și a emigrării a 2 milioane de români)? Vă zic eu: sărăcia. Nu un salariu minim care și până acum era atât de mare încât obliga bieții patroni să ducă personalul în șomaj. Hai să fim nițel serioși.

În ultimii ani, pragul salarial sub care este interzis să oferi locuri de muncă a tot crescut, de la 700 lei în 2012 la 900 lei în prezent. Cu majorarea preconizată în 2015, la 1050 lei, salariul minim ar putea înregistra o creştere de 50% în doar câţiva ani, interval în care producţia (PIB) se estimează a creşte doar cu 9%.

Din 2007-2008 încoace salariul minim a crescut permanent mai repede decât salariul mediu; dacă înainte de 2009 acest prag era fixat la mai puţin de 30% din salariul mediu, acum reprezintă 40%. Nu este de mirare atunci că o parte atât de mare din forţa de muncă, aproape un milion şi jumătate de salariaţi, sunt remuneraţi cu salariul minim. Dacă fenomenul va continua, România riscă să ajungă o ţară de angajaţi “pe minim”, cu o vastă economie informală, cu sute de mii de oameni care nu îşi găsesc o slujbă sau care nu intră sub umbrela sistemelor de asigurări sociale.

Vă amintim că nivelul de trai nu sporeşte prin decrete guvernamentale, ci datorită creşterii productivităţii, care face ca un volum tot mai mare de bunuri şi servicii să fie obţinute cu preţul aceluiaşi efort depus.

Ok, aici au dreptate, dar nu chiar. Pe de o parte, e treaba Statului să mențină balanța dintre activi și asistați sociali – chestiune care la care e falimentar și ne paște o generație a adulților cu viitor instabil, apoi una a bătrânilor singuri. Dacă ritmul aparent galopant în care crește salariul minim îl ajunge prea tare din urmă pe cel mediu, asta poate fi o problemă (cu toate că Victoria arată cum nici teza asta nu stă în picioare). Deși nu înțeleg cum în ultimii ani asta stimulează angajatorii să aleagă mai degrabă salariul minim. Nu cred că salariul mediu și cel minim sunt două manete distincte, dintre care, ca angajator, poți să alegi una, iar în momentul în care cel minim a crescut suficient, o grămadă de angajatori se pot repezi ușurați către maneta nr. 1. Nu schimbăm vitezele aici. Flexibilitatea financiară sau dărnicia patronului se întind tot pe plaja dintre salariul minim și cel mediu, doar că plaja e împinsă nițel în sus. Oricum, asta n-ar trebui să reprezinte o problemă pentru dreapta sfăditoare: doar legea pieței libere și diagrama cerere-ofertă va echilibra singură salariile, nu? Poate nu înțeleg eu, dar primele două paragrafe de aici nu au sens nici pentru stânga, nici pentru dreapta.

Și încă o precizare, pe care din nou, nu pot să mi-o rețin când sunt confruntat cu atâta aparentă naivitate: plata cu salariul minim poate foarte bine să nu aibă nicio legătură cu mediul de afaceri, sau piața locală. De cele mai multe ori, un angajator plătește salariul minim pentru că poate. Că așa vrea mușchii lui. Dacă mâine salariul minim ar deveni 100 lei, sunt convins că patronii plătitori de salariu minim în acest moment nu ar avea nicio problemă în a-l reduce la 100 lei, în afară desigur, de problema epuizării angajaților, care ar deveni inutili. Prin salariul minim, angajatorul plătește suma minimă legală ca să mențină niște salahori exploatați care își vând forța de muncă la subpreț, pentru că n-au alternativă. Vreți o soluție simplă pentru un angajator supărat că a venit noul salar minim peste el? Simplu. Angajează mai puțini oameni. Îți permiți prea puțini angajați încât să ții afacerea în picioare? Renunță la afacere. Simplu. Nimeni nu pierde nimic și ești exact în situația inițială, dar acum poți să dormi noaptea cu gândul că a mai trecut o zi în care n-ai exploatat oameni. Adică, na, eu sunt de părere că principiul de a evita să faci alți oameni să ducă o viață de sărăcie doar pentru că sistemul îți permite ar trebui să vină de la sine, but that’s just me. N-am văzut întâlnit până acum patroni care să se ghideze după principii în afară de principiul profitului și al acumulării.

Eu am lucrat o lună și jumătate ca mărfar în Carrefour pe salariul minim, printr-o firmă subsidiară, fantomă. Tot ce urmează sunt mărci obișnuite ale capitalismului pădureț transformat în cel „de cumetrie” al României: contractul l-am semnat pe fugă, într-o scară de bloc; am aflat că odată la 5 luni șeful schimba numele postului din mărfar în merchandiser, apoi în agent manipulant marfă, și tot așa, ca să primească subvenții de la statul neoliberal și vesel care stimulează mediul de afaceri :). La Carrefour, superiorul meu direct (cel din firma fantomă înființată de el) ne aduna în depozit în pauza de la 11, ne încolona ca în armată și zbiera la noi vreo 10 minute să muncim, că ne zboară afară, lepre ce suntem, și că tragem de timp. Că mai sunt 10 doritori pe locul nostru, și încă adulți, cu familie grea, care ar da orice ca să aibă și munca noastră, atâta sunt de disperați (și probabil avea dreptate). În cele din urmă, țipa la noi să ne mișcăm mai repede ca să aibă o inspecție favorabilă și să-și poate lua el prima de 25 de miliioane, că și-a plănuit un concediu în stațiunea X și nu are de gând să-l piardă din cauza unor putori ca noi. Ocazional, mai cobora un tip din birourile de sus cu vreo treabă în depozit. Se uita la noi, rânjea și zicea „sunteți niște sclavi pe plantație”. Nu inventez. Totul mi se părea suprearealist. Deci nu cred că gigantul Carrefour are probleme cu banii. Și sunt multe exemple, o grămadă, din alte locuri de muncă „de jos”. Dar despre aspectele astea voi, semnatarii scrisorii, nu vorbiți, pentru că ori sunteți înfundați în cărți americane cu statistici și prezentăricorporate despre maximizare și habar n-aveți de realitatea economică pe care o invocați, ori voi înșiși sunteți patroni, știți cum funcționează treburile și tocmai de aia scoateți discursul ăsta în față – discurs de care mie și multor altora, singurii plătitori direcți ai săi, ni s-a acrit.

Sau mai este o a treia variantă, care, precum am zis mai sus, e foarte tipică României: voi înșiși sunteți, sau ați fost săraci, dar tranziția de la comunismul amar v-a propulsat în fantezia redresistă, capitalistă. Sunteți așa de angrenați în curentul dominant, făuritor de vise, ale meritocrației, încât ați ajuns să credeți în progresul liberal ca în ziua de mâine. În acest ultim caz, vă rog să vă treziți, să coborâți din băncile Academiei și să veniți cot la cot cu noi. Avem nevoie de întăriri.

Creşterea salariului minim impune o povară suplimentară firmelor existente, şi aşa decapitalizate de criza economică, şi descurajează iniţierea de noi afaceri. Creşterea salariului minim este în mod fundamental o măsură anti-socială, lovind exact în populaţia săracă: persoane cu nivel redus de instruire (73% din totalul şomerilor!), tineri fără experienţă, categorii sociale defavorizate sau discriminate.

Mai spuneți-ne o dată cum firmele suferă și se tânguie pe garduri. Mai spuneți-ne o dată despre cum creșterea singurei garanții a unei vieți și așa mizerabile este o măsură împotriva săracilor.

Din câte înţelegem, dumneavoastră şi guvernul din care faceţi parte aveţi drept obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale românilor. În acest caz, este necesară abandonarea măsurii creşterii salariului minim şi concentrarea pe acele politici care încurajează crearea de locuri de muncă, investiţiile şi productivitatea.

Nu prea mai sunt multe de zis. Scrisoarea subliniază niște probleme existente ale României, cum ar fi imbalansul claselor sociale, sau trendul muncii la negru, dar nu oferă vreo alternativă sau explicație pertinentă. Cu atât mai puțin menținerea salariului minim pe loc, idee care se izbește violent de însuși zidul restului de text. Tot ce-mi transpare, la modul cel mai uman și sincer, din această scrisoare, e apelul unei grupări de oameni răs-ideologizați, rupți de orice înseamnă clasă de mijloc sau sărăcie și care, dintr-o perspectivă a angajatorului își propagă schelele economice pe o fundație care pur și simplu nu există. Acest articol a fost pentru mine încă o confirmare a cât de ruptă e, de fapt, dreapta „recunoscută” de problemele societății civile și, mai ales, cât de grotesc de caricaturizată e imaginea lor despre clasa de jos; succesului lor prin muncă și merit a ajuns să li se opună, ca personaj mitologic, chiar tipologia la care fac indirect referire prin această scrisoare, precum părinții care șușotesc să nu-I audă copiii: țăranul leneș și incapabil care stă în calea progresului urban prin mâncarea de resurse statale. Ce e cel mai grav? Negocierea în termeni liberi a măririi salariului ca pe-o investiție: argumentele „așa e mai bine și pentru săraci”, făcute cu o grimasă forțată, sunt total tangențiale textului. Discuția mare se poartă, de fapt, la nivelul investițiilor. Problema măririi sau nu a salariilor în stat e precum demersul achiziționării de materie brută dintr-o fabrică: se analizează costuri, riscuri, acoperire, profit. De faptul că la mijloc sunt oameni care în acest moment primesc 670 lei pe lună ca să trăiască a uitat toată lumea.

Îmi pare rău că asemenea manifeste salvatoare circulă, apreciate și share-uite de către poporul care vine rupt de oboseală de la muncă, la fel cum îmi pare rău să văd că nu prea există voci alternative în mainstream și, ca într-un carnaval înfiorător, toată lumea pare să-și dea mână într-o horă neoliberală a segregării autodistructive. Drept exemple, toată isteria cu votul țăranilor săraci de dinainte de alegeri, euforia iohanniseană, nejustificată la majoritatea votanților, sau inclusiv felul în care reprezintă media o atitudine cumva de înțeles a unor localnici puși față-n față cu o alternativă străină de ei și nerentabilă.

Deocamdată, propun să ne bucurăm că Iohannis n-a luat în serios (sau nici n-a citit) faimoasa scrisoare internautică – asta desigur, pe lângă adagiul evident că măsurile economice de acest gen nici nu stau în mâna puterii prezidențiale. Să ne bucurăm că totuși, salariul minim se va mări din 2015.

Iar legat de eternele dispute politice aferente, mi-aș dori doar să luăm o pauză și să tăcem cu toții câteva momente.

Frânturi din jurnalul unui alienat

Am mers în Iulius Mall la Auchan. Chiar în fața caselor de marcat era o bandă rulantă de vreo 20 de m care face legătura între parter și etajul unu. Rula încet și meticulos. Curios, m-am urcat pe ea. În spatele meu erau oameni încărcați cu pungi. În momentul ajungerii cu ochii în dreptul podelei primului etaj, oamenii care beau cafea la terasa de la parter au părut că se contopesc cu consumatorii de haine de la etaj.
Cursa a durat cam un minut jumătate.


Eram la sediul BT pentru o retragere de bani. Am aflat cu ocazia asta că există departamentul Carduri; e un loc unde angajații se ocupă cu restituirea și emiterea de carduri clienților. La ghișeul casieriei, fata drăguță m-a informat că taxa de retragere e de 3.5 lei și nu poate să-mi dea decât 94 din 98. I-am zis să mi-i dea pe toți și n-o să spun nimănui. A zâmbit. Nu știu dacă a înțeles.

A zis că n-o lasă sistemul.


Am mers la ING pentru niște informații. Sediul era luxos, portocaliu și mirosea frumos. La un ghișeu era o tipă îmbrăcată formal, cu coc și cămașă strâmtă. Nu putea să aibă mai mult de 24 de ani. Am aflat că tocmai terminase FSPAC. În momentul când m-am așezat pe scaunul moale, din gura mea au ieșit în mod reflex cuvintele „Bună ziua”. Din a ei au ieșit cuvintele „Cu ce vă putem ajuta?”.

Dacă o întâlneam în Shelter îi puneam mâna pe fund.

Laffy while you can

10599301_778529002197299_940279266163918894_n

Datorită faptului că-s o pizdă afectată, carevasăzică un feminist ofuscat și cu bățu-n cur, am să redau mai jos cele mai halucinante dintre dialogurile pe care le-am văzut pe plicurile de „Chocolatta” LaFesta, pe care le țin acum în mână. Dialogurile sunt între două personaje feminine, dintre care una este Laffy, un soi de Barbie-logo a LaFesta și simbol-icon, role-model al „feminității adevărate”. În urma citirii lor, am ajuns lsdefinitiv la concluzia că femeile sunt niște vaci proaste, meschine, superficiale, mercantile, curviștine, bune la futut și gătit, practicante de activități irelevante, vândute bărbaților și neesențiale ca ființe umane. Mulțumesc, LaFesta.

– Andrei mi-a promis o relație serioasă. La ce s-o fi gândit?
– Din câte îl cunosc pe Andrei: tu gătești, el mănâncă, tu faci curat, el face mizerie.

HAHAHA. PENTRU CĂ BĂRBAȚII FAC AIA IAR FEMEILE FAC AILALTĂ, V-AȚI PRINS, LOL.

– Ce părere ai? Care femei sunt mai fidele? Blondele sau brunetele?
– Cele cărunte.

HAHAHA. PENTRU CĂ ORICUM NOI FEMEILE SUNTEM NIȘTE CURVE CONFUZE, MAI BINE AM AJUNGE LA VÂRSTA BĂTRÂNEȚII CÂND NE DOMOLIM INEVITABIL.

– De ce majoritatea bărbaților consideră femeile mai degrabă atrăgătoare decât inteligente?
– Pentru că le este mai ușor să privească decât să gândească.

Felicitări. Ați reușit să insultați simultan ambele tabere. Am crede inițial că femeile-s niște păpuși gonflabile fără creier, dar se relevă apoi că asta e cauzat de faptul că bărbații sunt niște struți limitați.

– Laffy, ai fost vreodată la un „blind date”?
– Fiecare întâlnire este un „blind date”. Doar căsătoria îți deschide ochii!

Dacă aveai și un sfert de zâmbet schițat până acum, ăsta e momentul când ar trebui să îți împietrească pe fața și să-ți tresalte un fior pe șina spinării. Nu cred că există dovadă mai clară despre cum se împletește discursul mainstream, („uman”, „din popor”, „inofensiv”, cu rădăcina în „adevăruri”, adică pornit cu cele mai inocente intenții de a face haz de „ordinea lucrurilor”) cu cel mai negru și crunt fascism social. Nu există mediu normativ mai puternic decât umorul; prin bășcălie poți desființa orice idee. Zburzi ușor ca o pană prin toată suita de glumițe stupizele cu „bărbații sunt niște porcușori, noi fetele suntem niște prințese fine, hihihi” și brusc te găsești teleportat în epoca modernă, când singurul mod prin care o femeie se poate constitui ca persoană integră e să o ia un bărbat de nevastă (ușurând, astfel, socrii mici de-o pacoste), și s-o pună în rolul orânduit de Dumnezeu: spălătoare de vase și creșă de copii.

Este fascinant cât de lină e trecerea de la liberalismul ăsta vestic, de la lux și fandosime, „femeia eliberată”, frappé-uri și ojă, pe scurt, visul occidental post-nouăzecist, varianta feminizată, la autoritarism de cea mai joasă speță. E fascinant, dar total logic. Cele două discursuri, sunt, în fond, unul și același – iar pentru pitorescul românesc, bizar hibrid de burghezism și sărăcie, de hotă la aragaz și ciorbă îndoită, de termopan și linoleum, nici nu putea să pice mai bine. Numai prin perpetuarea iluziei, prin ficționalizarea „restului” de realitate care-ți rămâne în urma traiului empiric poți să rămâi prins în cușca ierarhiilor sociale și a rolurilor de gen. Cenușăreasa n-ar fi mers niciodată la bal dacă ar fi avut filme cu prințese pe DVD.

Și acum, bomba cea mare – știți cine e responsabil de branding-ul ăsta, de mesajele indivdualizate de pe plicuri? Femeile. Dialogurile sunt rezultatul unui concurs targetat pe femei (în ideea în care femeile consumă fițoșenii de genul ciocolatei calde – chestie care mă face să mă simt ori prost, ori femeie) de către LaFesta; numele câștigătorilor sunt aproape toate feminine. „Scenele” câștigătoare sunt cele care fac acum headline-ul site-ului lor și, desigur, al pliculețelor găsite în toate punctele de vânzare. Încă una din infinitatea de dovezi că patriarhismul nu este o „zonă neagră”, deficitară, marginalizată în societate în jurul șefilor care angajează secretare după lungimea fustei, ci e însăși firul roșu care ține în picioare structurile sociale de bază ale contemporaneității. Și că nu trebuie să fii bărbat ca să fii misogin.

Imaginarul feminin, recreat aici artificial și simplist, din elemente grosolane, necioplite, ale stereotipurilor de gen, nu e reprezentativ, dar funcționează. E construit de femei reale și are drept aderente femei reale.

Pliculețele LaFesta, acum cu adaos ideologic.

Cum își stimulează clasa politică electoratul să voteze, blocându-l

Povestea începe cu această candidă invitație din cutia mea poștală.invitatiemiting

M-am interesat în presa locală și am aflat că mitingul cu pricina urma să blocheze pentru aproape 24 de ore piața Lucian Blaga, o zonă centrală. Desigur, totul într-un cadru legal, deoarece manifestația avea aviz de la Primărie, iar articolul 2 al legii 60/1991 permite inclusiv „stânjenirea” traficului pentru evenimentele autorizate. Însă eu am o problemă și cu litera legii sau reprezentarea corectă a organizării statale pe care o întruchipează ea – de reținut că dacă trecea Marțea Neagră toți parlamentarii aveau atâta superimunitate în fața legii încât puteau să fure cât îi taie capul. Fiind ușor deranjat de ideea unui candidat – oricine ar fi el – care paralizează circulația în spațiul public pentru a-și face propagandă personală, am decis să merg.

gardnoaptea

Veselia a început încă de vineri seara pe la ora 20, când autovehiculele trimise de ACL puneau deja gărdulețul împrejmuitor necesar ridicării scenei, lăsând doar două benzi de circulație libere.

A doua zi, cu puțin înainte de 10 am luat autobuzul și am făcut întrecere cu un microbuz încărcat cu tineri ACLiști. Pe primul polițist rutier l-am ginit încă de la intersecția Avram Iancu. Am coborât și am mai dat o raită prin zona centrală, unde am mai văzut câțiva însoțiți de jandarmi. Fluidizau traficul electoral.

politistilaintersectii

Am pășit pe foarte odihnita stradă Napoca până m-am lovit de un gard. Timida populație prezentă în interiorul lui abia se încălzea pe ritmurile de foc al unei oarecare formații folcloristice. Drept afterparty, studenții matinal-învățăcei au fost purtați, prin geamurile bibliotecii universitare de vis-a-vis, pe acordurile răscolitoare ale inegalabililor Iris, for some reason. Bună dimineața, prieteni.

N-aveam chef de pierdut timpul. M-am dus să investighez zonele de acces către piața publică. Arătau cam așa:

colajgarduri

Desigur, asta culmina cu intersecția de la Primărie, unde unul dintre mijloacele de blocaj era mașina Poliției 🙂

blocheazapolitia

Mna, e de înțeles că vrei să izolezi traficul unde are loc un eveniment special, dar întrebarea mea e de ce. Adică de ce să aibă o manifestare publică cu caracter politic autorizație de la Primărie pentru a bloca un spațiu public, și încă central. Și mai ales, de ce aproape cam nimeni din presa locală nu se leagă de aspectul ăsta, ci o prezintă ca pe o știre banală, cum ar prezenta faptul că Iohannis s-a filmat cu telefonul și s-a apucat de vlogging de la el acasă. Dacă Iohannis ți-ar cere un metru pătrat din baia ta ca să țină un miting electoral, ai accepta? E cam aceeași chestie. Porțiunea aia centrală unde a declamat el lozinci și au cântat fanfare e spațiul tău și al tuturor clujenilor plătitori de taxe și impozite. Așa funcționează statul.

spremitingacl

Iohannis e singurul candidat de care am auzit să facă campanie de genul în Cluj-Napoca, și asta cel mai probabil pentru că nu avea acoperire aici. Eu unul, în afară de corturile electorale, înșirate câte trei, n-am auzit cam nimic despre stimabilul și agenda lui politică. A trebuit să fac personal studiu de cercetare pe blogul său cel foarte prozaic. Pe Ponta îl înjură toată lumea, de Macovei țipă entuziaști treimea aia dintre prietenii mei de pe Facebook care nu știe să dea click pe „see more” (sau care, mai rău, știe). De Klaus, nimic.

autobuzul iohannis

Nu și când e vorba de adunări publice, domnu’ Iohannis.

Dar Iohannis are PR prost în Cluj. Așa că mai marii ACL au făcut ce trebuia ca să transforme o piață publică în tribuna lui Cațavencu. Dacă voia să țină un discurs simpatizanților, putea foarte bine să închirieze interiorul Casei de Cultură, nu exteriorul ei. Simpatizanții adevărați veneau oricum – câți or fi fost ei dacă-i excluzi pe ăia aduși cu microbuzele din toate județele Transilvaniei. Dacă ești fan Iohannis și te trezești sâmbătă dimineață în trâmbițele fastuoase ACL, ești cel mai fericit om. Pentru noi restul care ne-am cam pierdut credința în scena politica actuală, e enervant să trebuiască să ocolești centrul cu jumătate de kilometru pentru că un cineva are chef să recite poezii la norod. De ce să fii blocat, ca cetățean obișnuit care vrea să meargă pe trotuar în propriul tău oraș? Serios, numai eu mă mir de chestia asta?

A, mai este un caz interesant: când vrei să ajungi la mitingul ACL, dar ești blocat de organizatori:

Când am revenit de la momentul respectiv, îngrădiseră până și accesul la piața propriu-zisă. Habar n-am de ce. Au lăsat, totuși, o portiță de scăpare.

ingradirepiata

Valurile de arieșeni, sibieni și dejeni începând să congestioneze arterele de legătură. Nu mai văzusem piața Lucian Blaga așa de full de la protestele Roșia Montană încoace. Și am menționat asta ca să n-o facă altcineva înaintea mea. Poate să sară oricine cu gura că mă iau de miting, dar n-am nimic cu protestele care paralizau traficul. Vedeți voi, e o mică diferență. Protestele – fie ele pentru Roșia sau anti-fracking, au fost o reacție naturală a societății civile active în lupta cu niște corporatiști corupți, și au blocat fix zonele din oraș prin care treceau de-a lungul a câteva ore. Mitingul lui Iohannis a fost o mișcare politică de orientare propagandistică neparțială, aprobată de Primărie și care a blocat o zonă centrală de pe o zi pe alta.

norodulACL

Muzică epică bubuia în difuzoarele ACL în timp ce fel de fel de indivizi și individe își exprimau cea mai sinceră prețuire pentru Iohannis. Cred că l-am văzut și pe Blaga pe-acolo. Ce-am prins din discurs mergea pe teme clasice: ce om minunat e Iohannis, cât de capabil e el, ce a schimbat ca primar al Sibiului, și, desigur, cât de nașpa e Ponta (momente însoțite de huiduieli intense) chestii care nu sunt, în sine argumente prea convingătoare ca să mă faci să votez pe cineva. Oricum, eroul zilei a apărut pe la 11.10 și nu știu ce a cuvântat, că m-am băgat în Casa de Cultură ca să nu îngheț de frig. De altfel, nici nu prea-mi păsa. Puteți să vedeți reluările de la marile televiziuni pentru asta. Eu am preferat să merg să întreb incongnito câțiva jandarmi și alți oameni ai legii care-i faza cu blocarea. Toți mi-au zis cam aceeași poveste:

Și aveau dreptate. Treburile astea se rezolvă cu Primăria. Dacă pe tine ca cetățean te mâncă-n cur că un politician abuzează de spațiul tău, poți să depui o plângere în acest sens. Sau, știi tu, poți să te rogi la cristale nepaleze. Unul dintre organizatori mi-a mai dat o dumă: care-i problema? Așa se face în Cluj când sunt evenimente publice; n-ai fost obișnuit de la festivale?

Iar asta mi-a amintit că urbea noastră are o bogată istorie recentă în a abuza de spațiul public pentru interese particulare. Două exemple ar fi  îngrădirea completă, ca pentru curci, a Pieței Unirii, în ultima zi a unui festival, mai exact la concertul Billy Idol – pentru ca doar burghejii high-class cu bilet să aibă acces la superstarul lor – , și amplasarea de cuburi gigantice cu reclame în zone-cheie, de importanță istorică, din centru.

N-am stat mult la Sfatul Popular. M-am enervat și m-am dus acasă cu puțin înainte de 12. Mi-am lăsat, totuși, numărul de telefon unui oarecare simpatizant ACL, care pe la 12.45 m-a anunțat că discursurile se terminaseră, lumea pleca și traficul urma să fie reluat. Așadar, felicitări, echipa ACL. Ați scurtat timpul de abuz cu 2 până la 4 ore față de cum era prevăzut – depinde pe care sursă o iei. Asta înseamnă doar 16-17 ore de blocare a traficului și restricționare a accesului public într-o piață publică.

Felicitări tuturor.

hartablocata

Roșu: străzi inaccesibile; vișiniu: blocaje; portocaliu: mitingul ACL

Cum să-ți tranșezi și abandonezi frigiderul

ripfrigidercaminist

În fosta mea cameră de cămin aveam un frigider pușcat, studențesc, jegos, luat la suprapreț toamna trecută. Făcea zăpadă arctică în congelator și bâzâia mai enervant decât orice discurs electoral. Cea mai mare calitate a lui era că scria pe el „Bazinga”, o referință din cel mai prost serial de comedie făcut vreodată. În rest, era ok. Îl cumpărasem împreună cu colegii de cămin. În vacanța de vară, ei s-au cărat acasă ca niște studenți cuminți ce sunt, iar eu am rămas la cămin, schimbând doar camera și colegii. Apoi m-am mutat la chirie și am uitat de frigider.

Asta până la începerea noului an universitar, când am primit un telefon. Era noul locatar al camerei. Văzuse un post-it cu numele și numărul meu pe frigider, lipit de fostul meu coleg de vară, în necunoștința mea. Interlocutorul era interesat să-l cumpere, iar eu râdeam în sinea mea. Băi prostule, dacă nu mă sunai nici nu mai aflam vreodată de frigider, puteai să-l iei pur și simplu. Oricum nu mai aveam de gând să dau prin cămin, când scapi de acolo ești ca scăpat din război: nu te-ai întoarce înapoi, dar în unele seri nostalgice mai mângâi fotografiile cu nostalgie.

frigidercaminist

Așadar, vorbeam cu tipul ăsta și mă bucuram: tot stau prost cu banii de mâncare zilele astea, sigur mă scot cu 120 lei. Ăsta era prețul de pierdere cu care îmi mai permiteam să dau un frigider semihandicapat și să-l mai ia cineva. Apoi am mai întrebat în alte trei direcții, și trei oameni îl mai voiau. Până la urmă, l-am dat naibii pe tip, care nu știa dacă-l vrea sau nu, și l-am promis unei prietene care stătea la un cămin de fete. Dar foștii colegi, primii, nu știau și nu trebuiau să știe. Nu încă, cel puțin.

Astfel că într-o vineri oarecare, am pornit cu prietena aceasta, să-i spunem Ilinca, către fostul meu cămin, la o jumătate de oră după ce îmi asigurasem pe chat fostul coleg din timpul anului, să-i spunem Roly, că frigiderul e în siguranță, că îl țin până se cazează ei în aceeași formație la cămin și apoi „vedem cum rezolvăm cu banii”, cum a zis el. Aveam remușcări că fac asta, dar îmi trebuiau banii și până la urmă, de unde să știu eu dacă ei o să-mi mai dea măcar partea mea de bani? Așa, îl vând eu, mă scot la o sumă mai rotunjoară și sper să nu mă întâlnesc niciodată cu ei pe stradă. Ca să fie totul perfect, am și mințit că frigiderul e cu mine în chirie, ca nu cumva colegii să afle în ce cameră e și să-l ia pur și simplu.

L-am sunat pe interlocutorul cel naiv: tocmai plecase de la cămin peste weekend, iar celălalt coleg la fel (așa fac ăștia la început de anul I, se sperie de oraș și fug la mămica). Cheia mea o predasem la decazare, deci nu mai era nicio posibiltate. În afară, desigur, de situația absurdă în care aș fi mers cu Ilinca la administrator și l-aș fi rugat să ne dea cheia din cameră ca să vindem un obiect de-al meu de acolo, deoarece colegii sunt plecați, pe cuvântul meu. Ipoteză care nu e deloc plauzibilă, numai că asta s-a întâmplat.

carausi

Astfel, noi doi și încă un amic din preajmă am recuperat frigiderul nedecongelat din cameră, l-am șters vreo 15 minute pe interior de cât mai multe colonii posibile și apoi l-am târșâit afară din cămin. Ca să fim gentlemani până la capăt, am chemat în ajutor cele două colege ale Ilincăi, dintre care una ne-a făcut poze. În tot acest timp, mergeam pe o rută neobișnuită cu spaima-n sânge, uitându-ne în dreapta și stânga ca nu cumva să ne întâlnim cu Roly, care pe la ora aia trebuia să iasă de la facultate.

După vreo jumătate de oră de pauze datorate mai degrabă lenei decât incapacității de a duce patru inși un futai de frigider pe o distanță de jumătate de kilometru, am ajuns la căminul fetelor. Am băgat incognito frigiderul în oficiu. Duhnea a cărnurile înghețate din iunie și alte jeguri neidentificabile. Oripilate dar harnice, fetele au început să-l curețe de zor și să îl decongeleze în metoda rapidă, cu un cuțit. Eu am ieșit la o țigară cu Ilinca. În momentul ăla, una dintre cele două prietene ale ei, să-i zicem Sonia, vine la noi disperată: „Haideți repede, șuieră frigiderul, iese ceva din el”. „Nu șuieră nimic”, râd eu relaxat. Dar mă înșelam.

Ce se întâmplase era că Sonia, în zelul ei gospodăresc de a elibera electrocasnicul de ghețuș, nu știu cum dăduse razant cu cuțitoiul, de a înjunghiat frigiderul fix în pereții congelatorului, iar sângele cald al freonului a țâșnit numaidecât, intoxicându-ne pe toți. Am ținut personal degetul pe rană, (o inofensivă găurică) sperând să încetinesc circulația, am făcut CPR sertarelor, degeaba. În două minute, frigiderul era mort. Se curățase, vorba aia.

Cum Sonia era prea jenată de fapta ei, Ilinca s-a oferit să facă recreerea scenei.

Cum Sonia era prea jenată de fapta ei, Ilinca s-a oferit să facă recreerea scenei.

Următorul sfert de oră eu cu Sonia l-am petrecut în camera lor, sunând oameni care ar putea ști lucruri despre frigidere și căutând fervent pe Wikipedia și forumuri efectele intoxicației cu freon. Până la urmă am ajuns la o concluzie și ne-am liniștit: frigiderul era inutilizabil din punctul ăsta și nu urma să facem cancer de la freon, că nu e cu mult diferit de gazul butan cu care se prăjesc aventurierii.

Dar frigiderul era acolo. În timp ce săraca Sonia făcea mătănii conversaționale, cerându-și câteva serii de scuze, colegele se întrebau ce ar putea să facă cu frigiderul. Să-l spele și să-l folosească drept dulap, sau să-l folosească pur și simplu? Cum prima variantă era ridicolă în situația jumătății de metru pătrat pe care o are o cameră obișnuită de cămin, iar să bagi un frigider defect în priză însemna să te racordezi la moarte, am decis în unanimitate să scăpăm de el. Fetele puteau să-și cumpere altul, dar cel mai nașpa era de mine, care eram cu paguba neacoperită. Până la urmă, au pus ele chetă și mi-au dat o sumă modică cât să rabd de foame pe săptămâna aia. Iar frigiderul l-am marcat ca să avertizăm viitori temerari, și l-am dus în față la cămin ca să îl cumpere pe 20 de lei un tip care umplea la loc frigidere cu freon.

Numai că eram presați și textul a ieșit greșit în toate trei limbile. La maghiară am folosit Google Translate.

Numai că eram presați și textul a ieșit greșit în toate trei limbile. La maghiară am folosit Google Translate.

Până la urmă, cică tipul cu umplutul freoanelor n-a mai venit. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu frigiderul. Ultima dată Ilinca mi-a zis că cineva i-a furat ușa. Dar deocamdată nu asta-i cea mai mare problemă a mea. Mâine mă întâlnesc cu Roly.

Sper să nu vadă articolul ăsta.