Category Archives: nervi

Niște întrebări despre cămine și Untold pentru UBB

Fiind student necăminist, abia ieri am aflat de treaba asta. Că tot nu înțelegeam de ce văd amici căminiști cum își caută chirie pe vară pe Facebook.

„Chiar dacă în ultimii ani conducerea UBB a aprobat şi a permis cazarea unui număr considerabil de studenţi, pe perioada vacanţei de vară, în acest an au fost prevăzute o serie de lucrări complexe de reparaţii, curăţenie generală, deratizări, dezinsecţii etc., care impun închiderea tuturor căminelor aflate în administrarea UBB.” (1)

„Totuși, în condiţiile în care UBB şi-a asumat anumite angajamente faţă de diverse instituţii publice sau private de a asigura spaţii de cazare pentru diferite evenimente culturale sau ştiinţifice, acţiuni ocazionale, organizate pe plan naţional, DGA poate aproba ca unele cămine să funcţioneze în sistem unităţi de cazare pe o perioada scurtă de câteva zile, fără a fi afectate lucrările menționate anterior” (1)

„Apreciem că au fost luate în considerare toate specificațiile din raportul elaborat de către președinții căminelor universității cu privire la necesarul lucrărilor de reparații și că s-au alocat fonduri pentru efectuarea acestora. În același timp, ne exprimăm îngrijorarea pentru situația studenților care ar avea nevoie de cazare pentru derularea unor lucrări de cercetare și proiecte academice sau extracurriculare.” (2)

„În urma negocierilor cu conducerea universității, Căminul Economica 1 va rămâne deschis pe durata vacanței de vară pentru cazarea studenților UBB, împreună cu Căminul 6 din Complexul studențesc Hașdeu.” (3)

„Prioritari pentru obținerea unui loc în căminele UBB sunt următorii:
studenții doctoranzi
studenții care efectuează stagii de practică
studenți membri ai unor echipe de cercetare (în proiectele Universității sau ale centrelor acesteia)
studenți membri ai echipelor de proiecte
studenți care vor desfășura internshipuri pe perioada verii
studenții proveniți din centre de plasament și orfanii de ambii părinți” (4)

„Vă aducem la cunoștință faptul că există posibilitatea ca studenții cazați pe durata verii să fie nevoiți să se mute la un moment dat din căminul în care au fost repartizați într-un alt cămin pentru a putea efectua lucrările de reparații. ” (3)

„Conducerea Universităţii Babeş-Bolyai, în urma negocierilor cu reprezentanţii legitimi ai studenţilor din universitate (CSUBB), a găsit o soluție pentru asigurarea unui cămin disponibil, prin rotație, pe perioada vacanței de vară.” (5)

„Exista suspiciuni ca o parte a celor din CSUBB, structura care are un cuvant de zis in aceasta decizie, sunt si membri ai Federatiei Share, organizatorii Untold Festival.” (6)

Ce drăguț din partea UBB că își exprimă îngrijorarea.

Ok, festival(uri) mare(i), bani mulți la mijloc, oportunități, înțeleg. E o lege universală că la evenimente mari localitățile se gentrifică și se mulează pe business-urile existente. Se umflă prețurile în zonele centrale, se fashionează brusc tramvaiele, apar hashtaguri pe geamuri și timp de câteva zile nu mai trăiești într-un oraș, ci într-un brand extins. Totul pe principiul „vin frajerii de străini doldora de euroi să toace banii; oricum la noi e berea de 5 ori mai ieftină, hai să-i aducem un pic mai aproape de realitățile de acasă”. Idee care nu-i așa de rea dacă totul s-ar duce patriotic și transparent către un buget local, cu scopul de a-i reutiliza în domeniile lacunare. Mă rog, și marmota învelea ciocolata în staniol, vorba basmului contemporan.

Acum apar câteva întrebări necesare. Le pun eu, ca prostul de pe margine care stă și se întreabă, neștiind unde se află Adevărul:

  • Câte șanse are un amărât de student „neprioritar” (fără coroniță de doctorand, stea în frunte și ecuson de voluntarinternshipistoengistorfan în piept) să prindă în timpul verii un loc pe lângă prioritari, în cele 2 (două) cămine deschise?
  • Conform contractelor de cazare, cazarea începe prin 27 septembrie și se încheie în 15 iulie, lăsând perioada de 15 iulie – 20 septembri vacanței de vară (săptămâna 20.09 – 27.09 fiind rezervată în mod tradițional pentru igienizări). 15 iulie – 15 septembrie înseamnă două săptămâni și un pic. Adăugând chiar și copleșitorul număr de patru zile, cât durează Untold, de ce trebuie închise căminele în toată perioada asta? Și cu asta ajungem la…
  • …de ce să faci lucrări de amenajare / igienizare simultan la 16 cămine, dacă asta înseamnă să-ți dai afară grosul studenților pe timpul verii? Ce i-a apucat pe UBB să facă toate astea deodată? Cât de necesare, erau, de fapt, TOATE lucrările astea, la toate căminele (inclusiv cele de lux)? Sunt convins că există destui studenți care ar fi preferat inconvenientul de a rămâne în cămin și a-și muta catrafusele de la un cămin la altul (chiar și de la săptămână la săptămână), față de să-și găsească chirie, să caute un job mizer cu salariu minim sau să-și întrerupă studiile/practica/orice de nevoie și să se întoarcă în localitatea natală. Amintesc că o cameră „basic” costă în Cluj 80-110 euro plus cheltuieli. Oricum, cu igienizările/deratizările/renovările alea recurente de lunile trecute care-a fost treaba?
  • De ce e nevoit CSUBB să negocieze cu conducerea Universității un cămin în plus pentru plebeii de studenți? Dacă nu se negocia deloc, oare studenții nu mai primeau niciun cămin? E normal să se bată studenții cu conducerea pentru niște drepturi implicite?
  • Cea mai importantă dubioșenie: pe pagina Untold cu cazările sunt puse la dispoziție, printre altele, căminele 2 și 3 Hașdeu. În același timp, în graficul UBB căminele 2 și 3 apar cu perioada de execuție a amenajărilor interioare (adică perioada când ar trebui neapărat să fie închise) 15 iulie – 31 august. Ori Festivalul Untold (cum scrie și pe pagină) se derulează în perioada 30 iulie – 3 august. Ce se întâmplă aici? Cum e posibil ca întreaga perioadă de festival să fie închisă studenților dar accesibilă turiștilor?! Se fac sau nu renovări? Deci?
  • Cât de etic e ca o instituție publică să servească ca liant și partener pentru o afacere așa de încâlcită, bănuită și răszvonită de corupție, fraudă, licitații trucate, bani (ne)gri, etc, șamd, cam în toată presa?
  • Conform articolului (6), „există suspiciuni” că „o parte” din CSUBB sunt în același timp membri în Federația SHARE. Ce sunt aceste suspiciuni? Care e acea parte? De unde putem afla mai multe?
  • Citez aleatoriu din prețurile de pe site-ul Untold: 320 RON /pat/festival. Având în vedere că o să fie megaîmbulzeală (în ultimele zile pariez că o să se și vândă la negru paturi, la suprapreț), unde (scuzați expresia) pizda mamii lor se vor duce toate sutele de mii / milioanele de lei despre care probabil doar o mână de gulere albe din ambele părți știu cum se împart? Putem asuma că se duc aprioric în lucrările de renovare care au loc în vară, adică conducerea estimează surplusul obținut și acoperă temporar gaura de altundeva? Sau se vor duce cumva în bursele alea studențești care întârzie în mod legendar, câteodată una-două luni?
  • Austeritatea asta instituțională nu e un simplu deranj, lovește direct în studenți; universitatea, printre altele, are și responsabilitatea cazării studenților. În comunicatele CSUBB apar formulări echivoce și eufemisme politicoase, de genul „ia te uită, va avea loc acest eveniment nașpa. Ce păcat, empatizăm cu voi”. Nu am văzut nicăieri nici măcar cuvântul „scuze”, nici în comunicatele CSUBB, nici în comunicatul UBB. De ce?
  • Universitatea e a noastră – o instituție publică din bani publici al cărei scop e să educe și asiste tineretul în procesul educațional. Ce-i cu încâlceala asta cu privați giganți în detrimentul studenților? De ce nu primim niște transparentizări măcar?
  • Unde sunt studenții? De ce nu se iese în stradă?

Și altele. Aștept întrebări, comentarii, răspunsuri, lămuriri, povești de la oricine, dar în special de la responsabilii UBB și studenții căminiști care se confruntă cu asta. Merci.


Presă locală:
(6)Studentii de la UBB, goniti peste vara din camine de “reparatii” si de Festivalul Untold
“Alungati” din campusul lor, studentii de la UBB au alta oferta: cazare la pret aproape triplu in campusul Observator
Căminele din Hașdeu, închise pentru studenți, dar libere la cazare pentru Untold Festival
Cât costă cazarea în căminele studenţeşti pentru Untold Festival

Cazarea pe site-ul Untold:
http://untoldfestival.palomatours.com/HotelBooking/Register

Comunicate CSUBB (invers cronologic):
(3)Încă un cămin deschis pentru studenții UBB pe durata vacanței de vară
(4)Cazarea studenților UBB pe perioada vacanței de vară
(2)Situația căminelor UBB pentru vacanța de vară
(1)Poziția Universității Babeș-Bolyai cu privire la funcționarea căminelor studențești pe perioada vacanței de vară
(3)Vrem să soluționăm problema căminelor pe durata vacanței de vară

Comunicat UBB:
(5) UBB va pune la dispoziția studenților câte unul dintre căminele proprii, prin rotație

Graficele lucrărilor:
http://csubb.ro/…/upl…/2015/05/graficul-de-execu%C8%9Bie.pdf

Comparație cu vara 2013:
http://csubb.ro/2013/06/caminele-deschise-pe-perioada-verii/

Advertisements

Mesaj către producătorii videoclipului „We are the city”

Către federația SHARE, echipa producătoare a clipului „We are the city”, municipalitatea Cluj-Napoca și toate părțile implicate

Bună ziua, mă numesc Robert și lucrez la negru la o spălătorie auto.

Îmi place clipul, dar nu sunt în totalitate de acord cu mesajul său. De exemplu, eu sunt clujean și nu sunt foarte sănătos, acum o lună doctorul de la clinică mi-a descoperit o embolie pulmonară. De asemenea, nu aveți dreptate că nu există nicio pată gri; tocmai am zis că există la mine pe plămâni.

Dar e adevărat că atunci când se sting luminile, sunetul rămâne. E sunetul părinților mei care se ceartă din cauza banilor. Mă rog, nu avem electricitate, deci sintagma cu luminile e din nou improprie.

Încă de mic m-a fascinat Opera și am vrut să o vizitez, dar, la fel ca școala, n-am avut niciodată ocazia, pentru că e la 76 de străzi distanță, nu la 2, cum zice clipul. E mult de mers din Pata Rât până în centru.

Totuși, versurile au dreptate la un punct – „on these streets we’re never alone”. Nu numai pe străzi, dar și în casă. Trăim patru frați într-o încăpere cu tata.

Și ziceți foarte bine la partea cu dragostea de casă care te face să te întorci. Maică-mea a plecat o lună din țară ca să spele veceuri în Anglia, n-a primit salariul și a venit înapoi. Tata a mers la construcții și l-au dat afară cu jumătate de salariu. Mai am și verișori și frați mai mari care au făcut la fel, acuma am văzut că au făcut și un documentar despre ei.

Per total, videoclipul este foarte reușit și frumos. Am fost uimit să văd în el cadre spectaculoase, ba chiar cadre și cu locuri din Cluj-Napoca pe care nu le văzusem în viața mea.

Cât costă biletul la acest festival? Tocmai am venit de la donat sânge și vreau să știu dacă are rost să vând bonuril alimentare, poate pun niște bănuți deoparte. Dacă nu reușesc, îmi dau silința, vând 20-30 kg de fier mai mult și fac eu cumva să vin la petrecere.

Clipul este aici, reuploadat.
UPDATE: Acest clip care o zice mai bine.

Încă o mostră din imaginarul libertarian. Scrisoare deschisă către semnatarii unei scrisori

suntsigur

(Preluat de CriticAtac)

Textul ăsta vine târziu, având în vedere că ieri s-a aprobat deja creșterea salariului minim de la 900 la 1050 lei. Am decis, totuși, să-l scriu, având în vedere isteria creată zilele astea de către cei mai binevoitori dintre libertarienii noștri simpatici de Facebook. Lipsit fiind de o exegeză economică, voi exprima un punct de vedere personal, în calitate de cetățean indirect reprezentat de către clasa socială în cauză.

E vorba de scrisoarea publicată de Mediafax, în care o elită – un establishment-profet- trage mânerul social de alarmă pentru ca Guvernul să nu aprobe creșterea salariului minim, întru evitarea unui iminent dezastru economic. În primul rând, hai să vedem cine semnează această scrisoare. I-am numărat eu. Sunt 33 de oameni, dintre care 13 cadre didactice din domenii economice – toate din mediul universitar, de la lectori până la profesori -, 5 persoane cu funcții eterogene – analiști, economiști și un avocat- și, în sfârșit, 15 antreprenori. Dintre aceștia din urmă, cei mai mulți sunt președinți ai diverse companii. Putem așadar, conclude că, împreună cu ceilalți cinci, în acest colectiv avem un raport aproximativ de 60-40 pentru privați, care foarte probabil depășesc zona upper middle. 

Nu e necesar să maximalizăm-forțat procentajul privaților din această formulă sau să umflăm imaginar salariile academicilor astfel încât să transformăm totul în acuze de clasă. Scurta experiența mea de viață, marcată de sindromul autocolonizator al românilor săraci lipiți, dar ahtiați după capitalism, ține loc de orice explicație. Am întâlnit de prea multe ori amărâți susținători ai muncii ca realizare și familii sărace care se distanțau, mândre, de rude și mai sărace. Profesorul meu de antreprenorială dintr-a 11-a, care inclusiv după căsătorie și mutarea în gospodărie făcea naveta sat-oraș și câștiga un salariu obișnuit de mizer de profesor, ne explica la ore cu sclipiri în ochi despre minunăția privatizării, concurența capitalului și supremația lui. În fine, pentru că asta e o discuție de sine stătătoare, voi încheia paragraful cu statistica de pe capitalism pe pâine, care dovedește faptul că există destule zile când aproape un milion de oameni se racordează la un buletin de știri misticoido-profetic care aruncă cu noroi în stat, bugetari, asistați și practic, într-o mare bucată din popor. Acel milion de oameni nu au cum să fie toți patroni și afaceriști bogați care scrolează de pe iPad în vreo limuzină din Drumul Taberei. Pariez că ăia nu depășesc nici 5% din cuantumul de cititori. Nu, cei mai mulți cititori CPP sunt mijlocași ca mine și ca tine, oameni cu joburi nesatisfăcătoare și rate la bancă. Tot ce ținebrandingul ăla fascinant în picioare e fantezia pură sau, dacă vreți, masochismul ideologic al românilor de a plăti de mai multe ori biletul la același film horror.

Dar să trecem la discuție. Să analizăm punct cu punct părțile scrisorii.

Stimată doamnă ministru,

Suntem un grup de cadre didactice, economişti, antreprenori şi manageri preocupaţi de politicile publice care afectează climatul de afaceri şi bunăstarea populaţiei şi dorim să atragem atenţia asupra proiectului de Hotărâre de Guvern privind creşterea salariului minim în anul 2015.

Intuim raţiunile politice şi totodată constrângerile bugetare care ar justifica o astfel de decizie. Totuşi, considerăm oportun să ne exprimăm un punct de vedere care, sperăm, într-o primă fază va determina reconsiderarea acestei decizii, iar ulterior va constitui o temă de discuţie şi un punct de plecare pentru formularea unor politici sănătoase de natură să sprijine bunul mers al economiei.

Măsura creşterii salariului minim pe care o doriţi implementată în 2015 este distructivă pentru economie şi afectează bunăstarea celui mai sărac segment al forţei de muncă.

Bun, continuați.

Argumentăm în primul rând prin considerentul că “salariul minim” instituie o prohibiţie: îi împiedică pe angajatori să colaboreze cu persoanele slab calificate, precum tinerii fără experienţă, în situaţia în care productivitatea muncii acestora este inferioară salariului stabilit în mod artificial prin lege. În consecinţă, fixarea unui nivel minim al salariilor mai sus decât cel determinat de realitatea economică duce la descurajarea cererii de muncă (din partea angajatorilor), la creşterea şomajului şi a economiei subterane.

Revenim la marea supărare fundamentală a libertarienilor, după ideea cotei progresive: existența salariului minim, acea gîlmă din brațele corporațiilor pregătite să îmbrățișeze cu toată efuziunea materială angajații, dacă nu s-ar băga nesimțitul ăsta de Stat peste tot. Deci, ce face salariul minim? Îi împiedică pe angajatori să angajeze legal persoane mai slab calificate, pe bani mai puțini, în situația în care productivitatea muncii lor este mai mică de 670 lei. Dragă domnilor semnatari, am două întrebări: (1.) ce fel de muncă standard sau ușoară (de 8 ore pe zi) valorează, pentru voi, mai puțin de 670 lei? (2.) atunci când ați lucrat ultima oară pe salariul minim de 670 lei pe lună (la fel ca un sfert dintre angajații români), după ce v-ați plătit chiria, întreținerea, rata la bancă, mâncarea, transportul, medicamentele, hainele, cursurile și ieșirile în oraș, ce insule exotice ați preferat pentru concediu? Azure sau Ibiza?

Ca o paranteză, am parte de un mic șoc de fiecare dată când mă confrunt cu vederi teoretizate, zâmbite, argumentate frumos de la mese de sticlă, de către oameni care câștigă de câteva zeci de ori salariul minim și nu și-ar putea fizic închipui cum e să trăiești cu el. Vă anunț senin pe această cale că minimul pentru un trai decent  de subzistență (adică să ai unde să locuiești și ce să mănânci) oscilează între 500 și 1000 lei – în funcție de cât de nenorocită e chiria pe care o ai la marginea orașului și în funcție de cum alternezi pâinea cu pate cu o ocazională supă. Ca student, mă învârt și eu prin zona asta, iar evadatul din ea vă garantez că nu se face ca un pocnit din degete prin proverbiala „muncă cinstită și determinare”.

Dar să revenim pe pământ, cum îi place dreptei. Dacă realitatea economică dictează un salariu minim de exact 670 lei și nu mai mult (caz în care o mărire a salariului minim ar fi o supralicitare) îmi pare rău, dar trag concluzia că realitatea economică e nașpa. Nu știu cât de evident pot să fac faptul că orice efect ulterior – scăderea numărului de angajați concomitent cu mărirea șomajului – decurge direct din asta, și nu din faptul că unele firme ar fi coercise să adauge 120 lei unui salariu mizer angajaților care o duc de azi pe mâine. Scopul salariului minim e tocmai de a asigura nivelul minim de trai decent uman, fapt care în România nu e azi aplicabil. Soluția nu e să dai vina pe o creștere a salariului minim la nivele ceva mai puțin inumane, soluția e să te uiți de unde provine hiba sistemică care permite ca până și un salariu insuficient angajatului să fie o povară pe umerii angajatorului.

Aici m-aș lega, printre altele, de taxe, căci România are, într-adevăr niște taxe mari – pentru ca 670 lei să ajungă în mâna angajatului, angajatorul trebuie să plătească efectiv 1108 lei, căci 40% (cumulat din partea angajatorului cu cea a angajatului) pleacă către stat. Asta nu reprezintă vreun impediment real pentru marile corporații scăldate în profituri internaționale (deși câteodată ele sunt cele mai vocale), dar poate veni de furcă unui mic antreprenor care vrea să-și facă un atelier sau un magazin cu patru angajați, iar noua lege îi năruie visul. Mă mențin pe poziție: soluția e cota progresivă. Să scădem din taxele guvernamentale ale micilor investitori și să taxăm fără milă giganții corporate. Deși am vaga impresie că dacă se implementează asta, într-un pur spirit românesc, guvernanții vor reuși măsura doar la o singură tabără, mărind taxele.

Cei afectaţi se împart în două categorii: (1) întreprinzătorii şi companiile care oferă de lucru oamenilor fără calificări deosebite şi care vor descoperi că trebuie să cheltuiască mai mulţi bani din buzunar pentru a-şi menţine activitatea, putând induce şi o creştere a preţurilor care îi va afecta în primul rând tot pe cei cu un nivel redus al veniturilor; (2) persoanele cu slabă calificare sau fără experienţă, care ocupă sau vor să ocupe o slujbă şi care vor fi concediate, puse în imposibilitatea de a găsi un loc de muncă sau nevoite să lucreze fără acte legale.

Sunt absolut convins că despre sărăntocii necalificați și afectați de creșterea prețurilor sunt interesați autorii, atât la punctul 1, cât și 2 :). Da, normal, dacă dai afară oameni pentru că nu îți mai permiți sau nu e destul de profitabil pentru tine, ei vor deveni șomeri sau se vor reorienta pe piața neagră. Opțiuni care, mă scuzați, sunt ambele preferabile unui loc de muncă plătit chiar și cu noua, fabuloasa sumă crescută la 790 lei în mână. Repet. Tot ce derivă pe plan general – șomaj, demiteri, nu va fi în un efect al măririi salariului minim la o cotă puțin mai umană, ci reflectă o carență economică care handicapează România de la începutul tranziției până azi. Majorarea e ceva necesar ca să normalizăm situația în primă instanță. Majorarea salariului minim e primul pas către normalitate. După ce ne ocupăm de cea mai arzătoare problemă a angajatului român, putem începe planul pe buget.

Aşa cum atestă studiile ştiinţifice, economiştii, în marea lor majoritate, s-au declarat de-a lungul timpului împotriva instituirii salariului minim sau a creşterii acestuia, exact din motivele enumerate mai sus. Poate cel mai apreciat manual universitar modern de economie, cel al profesorului N. G. Mankiw de la Universitatea Harvard, se referă explicit la această problemă, menţionând că 79% dintre economişti sunt de părere că salariul minim creşte rata şomajului în rândul tinerilor şi al persoanelor slab calificate.

79% economiști, dintre care cel mai probabil 0% economiști de stânga. Hai să folosim argumentul autorității într-un context în care status-quo-ul se legitimează singur prin puterea prezenței. Nu știu cum sunteți voi, dar eu, când mă lovesc la tot pasul de neoliberalism naturalizat, de la modul de implementare a cognitiv-behaviorismului ca terapie productivă, până la trainingurile motivaționale de la joburi, nu pot să nu observ cum zona academică e de asemenea acaparată de o dominantă culturală care nu prea face loc abordărilor alternative. De asemenea, aș vrea să văd și eu aceste studii științifice de-a lungul timpului, dacă se poate. Iar dacă comprimi la modul absolut cărți contemporane de economie sau discursuri de afaceriști, o să vezi că „binele” general care se urmărește se reduce, de multe ori, la profitul global al unei elite. Trebuie să facem așa și așa pentru ca miraculosul mediu de afaceri să prospere. Mediul de afaceri prosperă, oamenii mor de foame. Majoritatea, cea mai nevoit-dependentă de mediul de afaceri, e cea lăsată pe locul doi.

Pe lângă asta, am senzația că autorii textului pur și simplu iau realități occidentale și le transpune la noi, unde, spre deosebire de Vest, un om poate aparține de the working poor sau chiar să facă foamea cu salariul minim. Nu am cercetat statistici, dar mi-e foarte greu să cred că menținerea sau creșterea ușoară a celui mai mic venit minim din toată Europa – probabil veriga care mai ține tot sistemul ăsta fragil în picioare – e cea care ne va dăuna mersului economic. Într-adevăr, în Germania nu există salariu minim, dar în Germania nu e nevoie de el(deși am înțeles că și ei îl vor avea în curând). La nordici, există sindicate și acorduri directe între cele două părți. Ei bine, în România, unde sindicatele sunt inexistente sau o glumă proastă, unde de multe ori președintele de sindicat e mână în mână cu patronul și nu are loc nicio reprezentare reală a intereselor angajaților, nu e cazul să aplicăm statistici externe; cu atât mai puțin statistici fără link. Am căutat personal datele și am dat atât de surse „directe”, cât și de pagina Wikipedia, unde sunt prezentate statistici mixte. Mai departe nu mă hazardez și las experții ambelor tabere să se certe pe subiect. (între timp, Victoria Stoiciu a făcut lumină în ceea ce privește câteva dintre miturile evoluției și statutului salariului minim în România, inclusiv raportul minim-mediu)

După cum bine ştiţi, în România rata şomajului în rândul tinerilor este de aproape 4 ori mai mare decât rata generală a şomajului (23,9% faţă de 6,7%), iar „munca la negru” a luat proporţii îngrijorătoare. Potrivit Consiliului Fiscal, unul din cinci salariaţi lucrează “la negru”: “La nivelul anului 2012, în România erau circa 1,57 milioane de salariaţi, patroni şi întreprinzători individuali neînregistraţi, «la negru», reprezentând aproximativ 27,7% din totalul salariaţilor, patronilor şi întreprinzătorilor individuali din economie”. Aceeaşi sursă menţionează că evaziunea fiscală din “munca la negru” s-a dublat faţă de anii dinaintea crizei economice, valoarea anuală a impozitelor pe venit şi a contribuţiilor pe care întreprinzătorii refuză să le achite ajungând la 3,7 miliarde de euro.

Îmi pare rău să aud asta. Hei, știți care e cea mai mare cauză a muncii la negru (precum și a emigrării a 2 milioane de români)? Vă zic eu: sărăcia. Nu un salariu minim care și până acum era atât de mare încât obliga bieții patroni să ducă personalul în șomaj. Hai să fim nițel serioși.

În ultimii ani, pragul salarial sub care este interzis să oferi locuri de muncă a tot crescut, de la 700 lei în 2012 la 900 lei în prezent. Cu majorarea preconizată în 2015, la 1050 lei, salariul minim ar putea înregistra o creştere de 50% în doar câţiva ani, interval în care producţia (PIB) se estimează a creşte doar cu 9%.

Din 2007-2008 încoace salariul minim a crescut permanent mai repede decât salariul mediu; dacă înainte de 2009 acest prag era fixat la mai puţin de 30% din salariul mediu, acum reprezintă 40%. Nu este de mirare atunci că o parte atât de mare din forţa de muncă, aproape un milion şi jumătate de salariaţi, sunt remuneraţi cu salariul minim. Dacă fenomenul va continua, România riscă să ajungă o ţară de angajaţi “pe minim”, cu o vastă economie informală, cu sute de mii de oameni care nu îşi găsesc o slujbă sau care nu intră sub umbrela sistemelor de asigurări sociale.

Vă amintim că nivelul de trai nu sporeşte prin decrete guvernamentale, ci datorită creşterii productivităţii, care face ca un volum tot mai mare de bunuri şi servicii să fie obţinute cu preţul aceluiaşi efort depus.

Ok, aici au dreptate, dar nu chiar. Pe de o parte, e treaba Statului să mențină balanța dintre activi și asistați sociali – chestiune care la care e falimentar și ne paște o generație a adulților cu viitor instabil, apoi una a bătrânilor singuri. Dacă ritmul aparent galopant în care crește salariul minim îl ajunge prea tare din urmă pe cel mediu, asta poate fi o problemă (cu toate că Victoria arată cum nici teza asta nu stă în picioare). Deși nu înțeleg cum în ultimii ani asta stimulează angajatorii să aleagă mai degrabă salariul minim. Nu cred că salariul mediu și cel minim sunt două manete distincte, dintre care, ca angajator, poți să alegi una, iar în momentul în care cel minim a crescut suficient, o grămadă de angajatori se pot repezi ușurați către maneta nr. 1. Nu schimbăm vitezele aici. Flexibilitatea financiară sau dărnicia patronului se întind tot pe plaja dintre salariul minim și cel mediu, doar că plaja e împinsă nițel în sus. Oricum, asta n-ar trebui să reprezinte o problemă pentru dreapta sfăditoare: doar legea pieței libere și diagrama cerere-ofertă va echilibra singură salariile, nu? Poate nu înțeleg eu, dar primele două paragrafe de aici nu au sens nici pentru stânga, nici pentru dreapta.

Și încă o precizare, pe care din nou, nu pot să mi-o rețin când sunt confruntat cu atâta aparentă naivitate: plata cu salariul minim poate foarte bine să nu aibă nicio legătură cu mediul de afaceri, sau piața locală. De cele mai multe ori, un angajator plătește salariul minim pentru că poate. Că așa vrea mușchii lui. Dacă mâine salariul minim ar deveni 100 lei, sunt convins că patronii plătitori de salariu minim în acest moment nu ar avea nicio problemă în a-l reduce la 100 lei, în afară desigur, de problema epuizării angajaților, care ar deveni inutili. Prin salariul minim, angajatorul plătește suma minimă legală ca să mențină niște salahori exploatați care își vând forța de muncă la subpreț, pentru că n-au alternativă. Vreți o soluție simplă pentru un angajator supărat că a venit noul salar minim peste el? Simplu. Angajează mai puțini oameni. Îți permiți prea puțini angajați încât să ții afacerea în picioare? Renunță la afacere. Simplu. Nimeni nu pierde nimic și ești exact în situația inițială, dar acum poți să dormi noaptea cu gândul că a mai trecut o zi în care n-ai exploatat oameni. Adică, na, eu sunt de părere că principiul de a evita să faci alți oameni să ducă o viață de sărăcie doar pentru că sistemul îți permite ar trebui să vină de la sine, but that’s just me. N-am văzut întâlnit până acum patroni care să se ghideze după principii în afară de principiul profitului și al acumulării.

Eu am lucrat o lună și jumătate ca mărfar în Carrefour pe salariul minim, printr-o firmă subsidiară, fantomă. Tot ce urmează sunt mărci obișnuite ale capitalismului pădureț transformat în cel „de cumetrie” al României: contractul l-am semnat pe fugă, într-o scară de bloc; am aflat că odată la 5 luni șeful schimba numele postului din mărfar în merchandiser, apoi în agent manipulant marfă, și tot așa, ca să primească subvenții de la statul neoliberal și vesel care stimulează mediul de afaceri :). La Carrefour, superiorul meu direct (cel din firma fantomă înființată de el) ne aduna în depozit în pauza de la 11, ne încolona ca în armată și zbiera la noi vreo 10 minute să muncim, că ne zboară afară, lepre ce suntem, și că tragem de timp. Că mai sunt 10 doritori pe locul nostru, și încă adulți, cu familie grea, care ar da orice ca să aibă și munca noastră, atâta sunt de disperați (și probabil avea dreptate). În cele din urmă, țipa la noi să ne mișcăm mai repede ca să aibă o inspecție favorabilă și să-și poate lua el prima de 25 de miliioane, că și-a plănuit un concediu în stațiunea X și nu are de gând să-l piardă din cauza unor putori ca noi. Ocazional, mai cobora un tip din birourile de sus cu vreo treabă în depozit. Se uita la noi, rânjea și zicea „sunteți niște sclavi pe plantație”. Nu inventez. Totul mi se părea suprearealist. Deci nu cred că gigantul Carrefour are probleme cu banii. Și sunt multe exemple, o grămadă, din alte locuri de muncă „de jos”. Dar despre aspectele astea voi, semnatarii scrisorii, nu vorbiți, pentru că ori sunteți înfundați în cărți americane cu statistici și prezentăricorporate despre maximizare și habar n-aveți de realitatea economică pe care o invocați, ori voi înșiși sunteți patroni, știți cum funcționează treburile și tocmai de aia scoateți discursul ăsta în față – discurs de care mie și multor altora, singurii plătitori direcți ai săi, ni s-a acrit.

Sau mai este o a treia variantă, care, precum am zis mai sus, e foarte tipică României: voi înșiși sunteți, sau ați fost săraci, dar tranziția de la comunismul amar v-a propulsat în fantezia redresistă, capitalistă. Sunteți așa de angrenați în curentul dominant, făuritor de vise, ale meritocrației, încât ați ajuns să credeți în progresul liberal ca în ziua de mâine. În acest ultim caz, vă rog să vă treziți, să coborâți din băncile Academiei și să veniți cot la cot cu noi. Avem nevoie de întăriri.

Creşterea salariului minim impune o povară suplimentară firmelor existente, şi aşa decapitalizate de criza economică, şi descurajează iniţierea de noi afaceri. Creşterea salariului minim este în mod fundamental o măsură anti-socială, lovind exact în populaţia săracă: persoane cu nivel redus de instruire (73% din totalul şomerilor!), tineri fără experienţă, categorii sociale defavorizate sau discriminate.

Mai spuneți-ne o dată cum firmele suferă și se tânguie pe garduri. Mai spuneți-ne o dată despre cum creșterea singurei garanții a unei vieți și așa mizerabile este o măsură împotriva săracilor.

Din câte înţelegem, dumneavoastră şi guvernul din care faceţi parte aveţi drept obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale românilor. În acest caz, este necesară abandonarea măsurii creşterii salariului minim şi concentrarea pe acele politici care încurajează crearea de locuri de muncă, investiţiile şi productivitatea.

Nu prea mai sunt multe de zis. Scrisoarea subliniază niște probleme existente ale României, cum ar fi imbalansul claselor sociale, sau trendul muncii la negru, dar nu oferă vreo alternativă sau explicație pertinentă. Cu atât mai puțin menținerea salariului minim pe loc, idee care se izbește violent de însuși zidul restului de text. Tot ce-mi transpare, la modul cel mai uman și sincer, din această scrisoare, e apelul unei grupări de oameni răs-ideologizați, rupți de orice înseamnă clasă de mijloc sau sărăcie și care, dintr-o perspectivă a angajatorului își propagă schelele economice pe o fundație care pur și simplu nu există. Acest articol a fost pentru mine încă o confirmare a cât de ruptă e, de fapt, dreapta „recunoscută” de problemele societății civile și, mai ales, cât de grotesc de caricaturizată e imaginea lor despre clasa de jos; succesului lor prin muncă și merit a ajuns să li se opună, ca personaj mitologic, chiar tipologia la care fac indirect referire prin această scrisoare, precum părinții care șușotesc să nu-I audă copiii: țăranul leneș și incapabil care stă în calea progresului urban prin mâncarea de resurse statale. Ce e cel mai grav? Negocierea în termeni liberi a măririi salariului ca pe-o investiție: argumentele „așa e mai bine și pentru săraci”, făcute cu o grimasă forțată, sunt total tangențiale textului. Discuția mare se poartă, de fapt, la nivelul investițiilor. Problema măririi sau nu a salariilor în stat e precum demersul achiziționării de materie brută dintr-o fabrică: se analizează costuri, riscuri, acoperire, profit. De faptul că la mijloc sunt oameni care în acest moment primesc 670 lei pe lună ca să trăiască a uitat toată lumea.

Îmi pare rău că asemenea manifeste salvatoare circulă, apreciate și share-uite de către poporul care vine rupt de oboseală de la muncă, la fel cum îmi pare rău să văd că nu prea există voci alternative în mainstream și, ca într-un carnaval înfiorător, toată lumea pare să-și dea mână într-o horă neoliberală a segregării autodistructive. Drept exemple, toată isteria cu votul țăranilor săraci de dinainte de alegeri, euforia iohanniseană, nejustificată la majoritatea votanților, sau inclusiv felul în care reprezintă media o atitudine cumva de înțeles a unor localnici puși față-n față cu o alternativă străină de ei și nerentabilă.

Deocamdată, propun să ne bucurăm că Iohannis n-a luat în serios (sau nici n-a citit) faimoasa scrisoare internautică – asta desigur, pe lângă adagiul evident că măsurile economice de acest gen nici nu stau în mâna puterii prezidențiale. Să ne bucurăm că totuși, salariul minim se va mări din 2015.

Iar legat de eternele dispute politice aferente, mi-aș dori doar să luăm o pauză și să tăcem cu toții câteva momente.

Laffy while you can

10599301_778529002197299_940279266163918894_n

Datorită faptului că-s o pizdă afectată, carevasăzică un feminist ofuscat și cu bățu-n cur, am să redau mai jos cele mai halucinante dintre dialogurile pe care le-am văzut pe plicurile de „Chocolatta” LaFesta, pe care le țin acum în mână. Dialogurile sunt între două personaje feminine, dintre care una este Laffy, un soi de Barbie-logo a LaFesta și simbol-icon, role-model al „feminității adevărate”. În urma citirii lor, am ajuns lsdefinitiv la concluzia că femeile sunt niște vaci proaste, meschine, superficiale, mercantile, curviștine, bune la futut și gătit, practicante de activități irelevante, vândute bărbaților și neesențiale ca ființe umane. Mulțumesc, LaFesta.

– Andrei mi-a promis o relație serioasă. La ce s-o fi gândit?
– Din câte îl cunosc pe Andrei: tu gătești, el mănâncă, tu faci curat, el face mizerie.

HAHAHA. PENTRU CĂ BĂRBAȚII FAC AIA IAR FEMEILE FAC AILALTĂ, V-AȚI PRINS, LOL.

– Ce părere ai? Care femei sunt mai fidele? Blondele sau brunetele?
– Cele cărunte.

HAHAHA. PENTRU CĂ ORICUM NOI FEMEILE SUNTEM NIȘTE CURVE CONFUZE, MAI BINE AM AJUNGE LA VÂRSTA BĂTRÂNEȚII CÂND NE DOMOLIM INEVITABIL.

– De ce majoritatea bărbaților consideră femeile mai degrabă atrăgătoare decât inteligente?
– Pentru că le este mai ușor să privească decât să gândească.

Felicitări. Ați reușit să insultați simultan ambele tabere. Am crede inițial că femeile-s niște păpuși gonflabile fără creier, dar se relevă apoi că asta e cauzat de faptul că bărbații sunt niște struți limitați.

– Laffy, ai fost vreodată la un „blind date”?
– Fiecare întâlnire este un „blind date”. Doar căsătoria îți deschide ochii!

Dacă aveai și un sfert de zâmbet schițat până acum, ăsta e momentul când ar trebui să îți împietrească pe fața și să-ți tresalte un fior pe șina spinării. Nu cred că există dovadă mai clară despre cum se împletește discursul mainstream, („uman”, „din popor”, „inofensiv”, cu rădăcina în „adevăruri”, adică pornit cu cele mai inocente intenții de a face haz de „ordinea lucrurilor”) cu cel mai negru și crunt fascism social. Nu există mediu normativ mai puternic decât umorul; prin bășcălie poți desființa orice idee. Zburzi ușor ca o pană prin toată suita de glumițe stupizele cu „bărbații sunt niște porcușori, noi fetele suntem niște prințese fine, hihihi” și brusc te găsești teleportat în epoca modernă, când singurul mod prin care o femeie se poate constitui ca persoană integră e să o ia un bărbat de nevastă (ușurând, astfel, socrii mici de-o pacoste), și s-o pună în rolul orânduit de Dumnezeu: spălătoare de vase și creșă de copii.

Este fascinant cât de lină e trecerea de la liberalismul ăsta vestic, de la lux și fandosime, „femeia eliberată”, frappé-uri și ojă, pe scurt, visul occidental post-nouăzecist, varianta feminizată, la autoritarism de cea mai joasă speță. E fascinant, dar total logic. Cele două discursuri, sunt, în fond, unul și același – iar pentru pitorescul românesc, bizar hibrid de burghezism și sărăcie, de hotă la aragaz și ciorbă îndoită, de termopan și linoleum, nici nu putea să pice mai bine. Numai prin perpetuarea iluziei, prin ficționalizarea „restului” de realitate care-ți rămâne în urma traiului empiric poți să rămâi prins în cușca ierarhiilor sociale și a rolurilor de gen. Cenușăreasa n-ar fi mers niciodată la bal dacă ar fi avut filme cu prințese pe DVD.

Și acum, bomba cea mare – știți cine e responsabil de branding-ul ăsta, de mesajele indivdualizate de pe plicuri? Femeile. Dialogurile sunt rezultatul unui concurs targetat pe femei (în ideea în care femeile consumă fițoșenii de genul ciocolatei calde – chestie care mă face să mă simt ori prost, ori femeie) de către LaFesta; numele câștigătorilor sunt aproape toate feminine. „Scenele” câștigătoare sunt cele care fac acum headline-ul site-ului lor și, desigur, al pliculețelor găsite în toate punctele de vânzare. Încă una din infinitatea de dovezi că patriarhismul nu este o „zonă neagră”, deficitară, marginalizată în societate în jurul șefilor care angajează secretare după lungimea fustei, ci e însăși firul roșu care ține în picioare structurile sociale de bază ale contemporaneității. Și că nu trebuie să fii bărbat ca să fii misogin.

Imaginarul feminin, recreat aici artificial și simplist, din elemente grosolane, necioplite, ale stereotipurilor de gen, nu e reprezentativ, dar funcționează. E construit de femei reale și are drept aderente femei reale.

Pliculețele LaFesta, acum cu adaos ideologic.

Discursul homofob și cele cinci implicații ale argumentului reproductiv

(Apărut într-o versiune diferită la VICE)

de Isaac Ionescu

Trăim într-un stat democrat și secular, sponsorizat de interlopi și biserică. Vocea poporului nostru, acest instrument imuabil al istoriei, decretează legalizarea prostituției drept ipoteză imorală iar avortul, o treabă rușinoasă și criminală. Am mai rămas cu homosexualii. Mai precis, cu opinia publică despre legalizarea căsătoriilor gay. Opinie care își are obârșia într-un spirit pur tradiționalist românesc și încă domină societatea română, și opinie care se reflectă cel mai bine în declarațiile oamenilor politici.

Nu prea-s în temă cu politica actuală, dar când aud părerile politicienilor și oamenilor publici români legate de subiectul LGBT, mă apucă o cruntă deznădejde. Pentru că de cele mai multe ori, ele fac dovada unor doctrine atât de fundamental eronate, încât eu însumi le-aș putea dezmembra dacă m-aș teleporta pe platoul TV sau între paginile ziarului.

O dată, o avem pe Ecaterina Andronescu vorbind despre cum sunt homosexualii o amenințare pentru viitorul omenirii. Pe d-na Andronescu o știți; e fosta Ministră a Educației. Apoi, avem o înregistrare cu Mihail Neamțu vorbind despre lucruri similare, dar cu un accent pe importanța economică a interzicerii căsătoriei gay. Îl știți pe d-l Neamțu. În martie se autoproclama liderul protestului pentru Pleșu, ăla transformat pe parcurs într-o caravană penibilă și politizată. Pe de altă parte, îl mai avem și pe Remus Cernea, care, săracul de el, pare să fie singur în bătălia lui pro-LGBT din România și care la fiecare inițiativă de-a lui în acest sens e înfundat de politruci șacali. Și în cele din urmă, îl avem pe Radu Mazăre, care, pentru orice om cu o urmă de bun simț, e un papagal absolut ridicol. Iar Mazăre acum o lună arată că nu poate face distincția între un susținător LGBT și un homosexual, comentând intenția lui Cernea de a o aduce pe Conchita Wurst în România în stilul unui băiețaș miștocar din spatele blocului. Asta ne e clasa politică. De la acești oameni iau model românii cum să-i privească pe oamenii diferiți ca orientare.

Image
O scurtă incursiune în critica românească a comunității LGBT, vis-a-vis de evenimentul Eurovision.
Preferata mea este ”teoria insulei”, de care mai auzisem.
Sursa

Revenind, în România, când acest spirit homofob al națiunii e aplicat pe chestiunea sensibilă a căsătoriei membrilor de același sex, el se sintetizează în următoarea frază-tip:

„Eu n-am nimic cu homosexualii, dar) nu putem să legalizăm căsătoria gay, deoarece homosexualii nu pot procrea și astfel e pus în pericol viitorul omenirii.”

Probabil ați mai auzit această frază sub forma „…căsătoriile gay ar duce la dispariția înceată a umanității”, „…dacă toți oamenii ar fi gay, cine ar mai naște?”, sau „…actul homosexual este împotriva naturii”. Desigur, de multe ori, discursul general homofob include o mai largă paletă de argumente, printre care apelul la divinitate sau ”se îmbracă ostentativ și nu-mi place cum pronunță s-urile”, dar aici mă voi axa strict pe ideea asta. Pentru că de obicei, într-o discuție în contradictoriu, acest argument va fi piesa de rezistență. Artileria grea. Dacă nu te convinge cu celelalte, homofobul musai te convinge cu asta. E vorba de rasa umană, măi! Vrei să dispară rasa umană?!

În acest articol nu vom face o critică a națiunii române. O să facem ceva mai distractiv. Vom lua citatul respectiv, cu problema legalizării căsătoriei gay, și vom analiza fiecare implicație logică pe care o aduce cu el. Pentru ca data viitoare când auziți acest argument, fie din gura unui politician, fie din cea a unui cunoscut, să vă amintiți, trecând de suprafața sa, cât de absurd e de fapt.

Implicațiile sunt:

1)  Scopul unic și suprem al rasei umane este înmulțirea, iar capacitatea unui individ de a asigura acest proces îl face persoană în depline drepturi.

Ați observat și voi cum oamenii cu argumentul supraviețuirii umane vorbesc în multe alte ocazii despre lucruri ca importanța perpetuării speciei și metode de a stimula sporul natural? Nici eu. Asta pentru că în timpul lor liber sunt oameni obișnuiți, fără preocupări demografice. Din acest motiv, plonjeul lor în discuție cu argumentul salvării viitorului umanității pare, la o a doua citire, cel puțin bizar.

Și de când a devenit dintr-o dată important pentru oamenii ăștia, faptul de a avea o ”specie asigurată”? Oamenii care zic asta folosesc prezervative? Dacă da, de ce? Vor să contribuie la extincție?

Cum acești indivizi chiar cred că legiferarea căsătoriilor gay este un act super-antiistoric și holocaustic, în acel moment ei trebuie întrerupți cu replica:

„Da, sunt de acord, ar fi o greșeală să legalizezi căsătoriile gay, ei n-au cum să se reproducă…”

(după care așteptați zâmbetul satisfăcut și apoi)

„…și de aceea n-ar trebui să permitem niciun fel de uniune civilă între domni impotenți, doamne infertile, bătrâni, bărbați cu sperma neviabilă sau vasectomizați, femei la menopauză sau cu trompele legate, sau oameni care au suferit accidente la organele genitale. Să interzicem celibatarismul, abstinența, divorțul și văduvia. Decret! De azi, toată lumea se fute în draci, sau riscă să cauzeze celui de-al treilea război mondial demografic. ”

Dacă o facem, s-o facem până la capăt.

2) Ori homosexualitatea e molipsitoare…

Persoana cu care vorbiți crede sincer că o legiferare a căsătoriilor gay va duce la o avalanșă de alte căsătorii gay. Iar asta se va întâmpla la infinit, până când Universul va deveni o gaură neagră și gay care va imploda în sine, distrugând iremediabil continuumul spațiu-timp și hetero.

Pentru acești oameni homosexualitatea tre’ să fie, așa, un fel de fiță. Un trend. E la modă. Îl vezi pe solistul de la Placebo la TV și vrei să fii și tu ca el. Unii oameni cred că afișarea homosexualității este un manifest degenerat, fiind într-o oală cu trendul selfie sau Marilyn Manson. Iar orientarea sexuală se ia, ca malaria sau bronșita. Ei cred că e ceva nou pe piață, un produs al societății noastre degradate și că trebuie să ne ferim copiii de moda asta bolnavă.

O afirmație de genul ”De aceea, dacă ne-am duce cu mintea mai departe, am înțelege că la un moment dat omenirea se termină dacă lucrurile acestea proliferează excesiv de mult” sună ca versiunea academică a unei perle debitate de un picicar de 4 ani. Pentru a vă exemplifica în ce zonă a rațiunii se situează d-na Andronescu, imaginați-vă puștiul suedez, blond-cârlionțat din reclamele la Hochland, cum dă nerăbdător din piciorușe pe scaun și își agasează mama, vorbind, să zicem, împotriva căsătoriei:

”Mami, căsnicia ar tlebui să fie ilegală pentu că dacă-i voie să te căsătoesti toată lumea o să vlea să se căsătoleanscă. Si atunți oamenii ar naște un catraliard de copii și nimeni n-ar mai avea loc pe Pământ si o să mulim sufocați de țeilanți oameni”.

 3) …ori cuplurile homosexuale cresc doar copii homosexuali

…pentru că, evident, cuplurile heterosexuale cresc doar copii straight, nu-i așa? Din seria ”eu cum îi explic lu’ copilu’ meu când văd doi din ăștia pe stradă?”, vă prezentăm argumentul homosexualității moștenite. Care spune că odrasla unor soți gay o să vadă încă de mic că el are nu unul, ci doi tați – sau două mame –, spre deosebire de ceilalți copii de la creșă. Astfel, din primii ani de viață va deduce că este normal ca oamenii să se cupleze cu oameni din aceeași tabără, și mai încolo, trecând prin copilărie și pubertate, își va restructura cumva toate pornirile, atracțiile și, în general, întreaga orientare sexuală ca ea să corespundă cu cea a părinților săi.

Iar de la a doua generație se taie firul genealogic. Copilul adoptat și homosexualizat, adică, se va cupla la rândul lui cu alt gay, iar când va ajunge mare vor fura împreună din patrimoniul țării încă un copil orfan, pe care, de asemenea, îl vor otrăvi sexual, și tot așa. La un moment dat se ajunge la o fundătură.

Oricum, fie că este vorba, cum ziceam, de două lesbiene văzute ținându-se 10 secunde de mână pe stradă, sau de modelele parentale centrale din viața unui copil, trebuie să fim precauți cu influențele astea obscure, venite din Vestul Sălbatic. „C-apoi vede, e curios, îi place și vrea și el”. Psychology 101.

Ah, și cea mai tare parte de aici este ideea că neapărat cuplurile homosexuale căsătorite ar crește copii homosexuali. Ceea ce ne duce la…

4) Odată ce permitem căsătoriile gay, oamenii devin gay

Am ajuns la o latură foarte curioasă a argumentului. Ideea că legalizarea căsătoriei gay va face pe toată lumea să „devină gay”, pentru că e permis. Iar homosexualitatea e, cum am zis, o chestie de fiță, dorită de mulți, și nu o orientare personală și intimă. E ca și cum s-ar legaliza iahturile gratis. Nu ar vrea toată lumea un iaht? Ba da!

Iată cum puteți în acest caz să-l dezactivați pe homofob:

Dvs.: Ce părere ai despre legalizarea căsătoriilor gay?
Homofob: Sunt împotrivă, pentru că dacă avem căsătoriți gay, n-o să procreeze și rasa umană și gen.
Dvs.: Bun, și dacă nu s-ar căsători, homosexualii nu tot la fel ar face?
H: (cade lat, intră în convulsie, face spume și în locul ochilor apare câte o bandă neagră pe care scrie DOES NOT COMPUTE. În acel moment va trebui să-i țineți limba cu o lingură și să chemați paramedicii)

Impresia acestor oameni pare să fie că dacă nu permitem homosexualilor să se căsătorească, aceștia fie n-o să se transforme în gay, fie n-o să-și dea seama că sunt gay. Un fel de ”feriți copiii de pornografie, în felul ăsta n-o să se masturbeze niciodată”. De parcă, dacă-i împiedicăm pe gay să se căsătorească, sau mai bine spus, îi protejăm de păcatul ăsta, iartă-i Doamne, că nu știu ce fac, încă îi putem converti în oameni sănătoși, normali, ce mai încoace și-ncolo, în heterosexuali. Dacă până în momentul sărutului matrimonial mai putem încă salva gay-ii  și lesbienele de la sodomie, aceștia devin iremediabili corupți imediat după. Trebuie acționat preventiv.

5) Căsătoria este procesul prin care se realizează fecundația

Am ajuns la ultima implicație. Am păstrat-o pe final pentru că mi se pare cea mai amuzantă. Și, dintre toate, cea de care își dau cel mai puțin seama homofobii.

Ideea căsătoriei gay ca fiind de nedorit pentru că amenință înmulțirea speciei este ridicolă pentru că implică ideea că mariajul heterosexual, prin opoziție, este cel care contribuie la înmulțirea speciei. Logica neconștientizată în momentul coacerii aforismului e: ”Oamenii adulți și căsătoriți fac copii! Ei sunt viabili. Gay-ii căsătoriți nu se pot reproduce! Să-i interzicem! Huooooo!” D-l Neamțu, par example, crede că doar familiile „orientate reproductiv” pot menține statul în picioare, contribuind la forța de muncă și la fondul de pensii. Iar păcătoșii de soți gay, neputându-se reproduce, ar face astfel un minus în bugetul României, împiedicând toate cuplurile straight să se fută prin simpla lor existență, și prăbușind simultan economia.

Argumentul pe care-l disecăm aici l-ați putea auzi inclusiv la o petrecere de adulți, iar la momentul rostirii măcar câțiva din cei prezenți o să-l aprobe înflăcărați, convinși de justețea sa. Și totuși, nimeni n-o să se întrebe de ce mai stă cu oameni care și-au obținut educația sexuală din filmele Disney. Vă rog să vă gândiți un pic. E vorba de oameni care își închipuie viața așa: te naști, ești mic, te faci mare, te măriți/însori, faci prunci și mori. Problema e că în această schemă fiecare etapă este legată în mod necesar și ombilical de etapa precedentă, deci n-ai putea, din acest motiv, să faci copii fără să fii căsătorit, cum n-ai putea să te faci mare fără să fii mic în prealabil.

Indivizii aceștia par să uite pentru un moment tot ce știu despre biologia umană, avort, statisticile cu teen pregnancies și tot blocul de realități care sugerează că poate actul sexual, și nu o ceremonie legalizată de stat, este cauza pentru care li se umflă burta femeilor 9 luni. Și mai uită că peste tot în lume, foarte mulți oameni fac copii – șoc – FĂRĂ SĂ FIE CĂSĂTORIȚI! Acești homofobi pot avea o idee cât de cât lucidă (tehnic vorbind) despre concepția și mariajul heterosexual (doar fiecare babă din sat știe câte-o mirească care-a născut la 7 luni după nuntă), dar în cazul gay-ilor, înțelegerea lor despre subiect se diminuează brusc și magic.

Observați, vă rog, că de la cuvântul ”căsătorească” încolo apare spaima fundamentală a omului, și asta după revelația faptului că un cuplu gay nu poate procrea natural. Atâta doar că omul leagă, cumva, această imposibilitate de actul căsniciei. Motivele rămân necunoscute.

Așadar, calmați-vă cu bazaconia asta despre salvarea rasei prin interzicerea căsniciei gay și calmați și alți oameni când îi auziți vorbind așa ceva, că e ridicol. Doar nu vreți să îngroșați rândurile celor 27 de asociații. Dacă se legalizează căsătoria gay, asta n-o să afecteze morala și heterosexualitatea poporului, nici n-o să scadă natalitatea și speranțele economice, ci pur și simplu pe lângă cifrele obișnuite ale căsătoriei straight vom avea un mic procent de căsătorii gay. Oameni care erau gay de dinainte și vor rămâne gay.

În zece ani de la legalizarea căsătoriei gay, Olanda a avut cumulat 2% căsătorii gay din total. Dacă cuiva i se pare că 98% e o cifră îngrijorătoare pentru status-quo, e problema lor. Oricum, nu înțeleg de ce oamenii care cred lucrurile astea se plâng, că nici ei nu pot ajuta sporul natural: dacă oamenii ăștia se înmulțesc între ei și nasc, scad natalitatea prin prostia ucigătoare pe care o lansează în lume.