Încă o mostră din imaginarul libertarian. Scrisoare deschisă către semnatarii unei scrisori

suntsigur

(Preluat de CriticAtac)

Textul ăsta vine târziu, având în vedere că ieri s-a aprobat deja creșterea salariului minim de la 900 la 1050 lei. Am decis, totuși, să-l scriu, având în vedere isteria creată zilele astea de către cei mai binevoitori dintre libertarienii noștri simpatici de Facebook. Lipsit fiind de o exegeză economică, voi exprima un punct de vedere personal, în calitate de cetățean indirect reprezentat de către clasa socială în cauză.

E vorba de scrisoarea publicată de Mediafax, în care o elită – un establishment-profet- trage mânerul social de alarmă pentru ca Guvernul să nu aprobe creșterea salariului minim, întru evitarea unui iminent dezastru economic. În primul rând, hai să vedem cine semnează această scrisoare. I-am numărat eu. Sunt 33 de oameni, dintre care 13 cadre didactice din domenii economice – toate din mediul universitar, de la lectori până la profesori -, 5 persoane cu funcții eterogene – analiști, economiști și un avocat- și, în sfârșit, 15 antreprenori. Dintre aceștia din urmă, cei mai mulți sunt președinți ai diverse companii. Putem așadar, conclude că, împreună cu ceilalți cinci, în acest colectiv avem un raport aproximativ de 60-40 pentru privați, care foarte probabil depășesc zona upper middle. 

Nu e necesar să maximalizăm-forțat procentajul privaților din această formulă sau să umflăm imaginar salariile academicilor astfel încât să transformăm totul în acuze de clasă. Scurta experiența mea de viață, marcată de sindromul autocolonizator al românilor săraci lipiți, dar ahtiați după capitalism, ține loc de orice explicație. Am întâlnit de prea multe ori amărâți susținători ai muncii ca realizare și familii sărace care se distanțau, mândre, de rude și mai sărace. Profesorul meu de antreprenorială dintr-a 11-a, care inclusiv după căsătorie și mutarea în gospodărie făcea naveta sat-oraș și câștiga un salariu obișnuit de mizer de profesor, ne explica la ore cu sclipiri în ochi despre minunăția privatizării, concurența capitalului și supremația lui. În fine, pentru că asta e o discuție de sine stătătoare, voi încheia paragraful cu statistica de pe capitalism pe pâine, care dovedește faptul că există destule zile când aproape un milion de oameni se racordează la un buletin de știri misticoido-profetic care aruncă cu noroi în stat, bugetari, asistați și practic, într-o mare bucată din popor. Acel milion de oameni nu au cum să fie toți patroni și afaceriști bogați care scrolează de pe iPad în vreo limuzină din Drumul Taberei. Pariez că ăia nu depășesc nici 5% din cuantumul de cititori. Nu, cei mai mulți cititori CPP sunt mijlocași ca mine și ca tine, oameni cu joburi nesatisfăcătoare și rate la bancă. Tot ce ținebrandingul ăla fascinant în picioare e fantezia pură sau, dacă vreți, masochismul ideologic al românilor de a plăti de mai multe ori biletul la același film horror.

Dar să trecem la discuție. Să analizăm punct cu punct părțile scrisorii.

Stimată doamnă ministru,

Suntem un grup de cadre didactice, economişti, antreprenori şi manageri preocupaţi de politicile publice care afectează climatul de afaceri şi bunăstarea populaţiei şi dorim să atragem atenţia asupra proiectului de Hotărâre de Guvern privind creşterea salariului minim în anul 2015.

Intuim raţiunile politice şi totodată constrângerile bugetare care ar justifica o astfel de decizie. Totuşi, considerăm oportun să ne exprimăm un punct de vedere care, sperăm, într-o primă fază va determina reconsiderarea acestei decizii, iar ulterior va constitui o temă de discuţie şi un punct de plecare pentru formularea unor politici sănătoase de natură să sprijine bunul mers al economiei.

Măsura creşterii salariului minim pe care o doriţi implementată în 2015 este distructivă pentru economie şi afectează bunăstarea celui mai sărac segment al forţei de muncă.

Bun, continuați.

Argumentăm în primul rând prin considerentul că “salariul minim” instituie o prohibiţie: îi împiedică pe angajatori să colaboreze cu persoanele slab calificate, precum tinerii fără experienţă, în situaţia în care productivitatea muncii acestora este inferioară salariului stabilit în mod artificial prin lege. În consecinţă, fixarea unui nivel minim al salariilor mai sus decât cel determinat de realitatea economică duce la descurajarea cererii de muncă (din partea angajatorilor), la creşterea şomajului şi a economiei subterane.

Revenim la marea supărare fundamentală a libertarienilor, după ideea cotei progresive: existența salariului minim, acea gîlmă din brațele corporațiilor pregătite să îmbrățișeze cu toată efuziunea materială angajații, dacă nu s-ar băga nesimțitul ăsta de Stat peste tot. Deci, ce face salariul minim? Îi împiedică pe angajatori să angajeze legal persoane mai slab calificate, pe bani mai puțini, în situația în care productivitatea muncii lor este mai mică de 670 lei. Dragă domnilor semnatari, am două întrebări: (1.) ce fel de muncă standard sau ușoară (de 8 ore pe zi) valorează, pentru voi, mai puțin de 670 lei? (2.) atunci când ați lucrat ultima oară pe salariul minim de 670 lei pe lună (la fel ca un sfert dintre angajații români), după ce v-ați plătit chiria, întreținerea, rata la bancă, mâncarea, transportul, medicamentele, hainele, cursurile și ieșirile în oraș, ce insule exotice ați preferat pentru concediu? Azure sau Ibiza?

Ca o paranteză, am parte de un mic șoc de fiecare dată când mă confrunt cu vederi teoretizate, zâmbite, argumentate frumos de la mese de sticlă, de către oameni care câștigă de câteva zeci de ori salariul minim și nu și-ar putea fizic închipui cum e să trăiești cu el. Vă anunț senin pe această cale că minimul pentru un trai decent  de subzistență (adică să ai unde să locuiești și ce să mănânci) oscilează între 500 și 1000 lei – în funcție de cât de nenorocită e chiria pe care o ai la marginea orașului și în funcție de cum alternezi pâinea cu pate cu o ocazională supă. Ca student, mă învârt și eu prin zona asta, iar evadatul din ea vă garantez că nu se face ca un pocnit din degete prin proverbiala „muncă cinstită și determinare”.

Dar să revenim pe pământ, cum îi place dreptei. Dacă realitatea economică dictează un salariu minim de exact 670 lei și nu mai mult (caz în care o mărire a salariului minim ar fi o supralicitare) îmi pare rău, dar trag concluzia că realitatea economică e nașpa. Nu știu cât de evident pot să fac faptul că orice efect ulterior – scăderea numărului de angajați concomitent cu mărirea șomajului – decurge direct din asta, și nu din faptul că unele firme ar fi coercise să adauge 120 lei unui salariu mizer angajaților care o duc de azi pe mâine. Scopul salariului minim e tocmai de a asigura nivelul minim de trai decent uman, fapt care în România nu e azi aplicabil. Soluția nu e să dai vina pe o creștere a salariului minim la nivele ceva mai puțin inumane, soluția e să te uiți de unde provine hiba sistemică care permite ca până și un salariu insuficient angajatului să fie o povară pe umerii angajatorului.

Aici m-aș lega, printre altele, de taxe, căci România are, într-adevăr niște taxe mari – pentru ca 670 lei să ajungă în mâna angajatului, angajatorul trebuie să plătească efectiv 1108 lei, căci 40% (cumulat din partea angajatorului cu cea a angajatului) pleacă către stat. Asta nu reprezintă vreun impediment real pentru marile corporații scăldate în profituri internaționale (deși câteodată ele sunt cele mai vocale), dar poate veni de furcă unui mic antreprenor care vrea să-și facă un atelier sau un magazin cu patru angajați, iar noua lege îi năruie visul. Mă mențin pe poziție: soluția e cota progresivă. Să scădem din taxele guvernamentale ale micilor investitori și să taxăm fără milă giganții corporate. Deși am vaga impresie că dacă se implementează asta, într-un pur spirit românesc, guvernanții vor reuși măsura doar la o singură tabără, mărind taxele.

Cei afectaţi se împart în două categorii: (1) întreprinzătorii şi companiile care oferă de lucru oamenilor fără calificări deosebite şi care vor descoperi că trebuie să cheltuiască mai mulţi bani din buzunar pentru a-şi menţine activitatea, putând induce şi o creştere a preţurilor care îi va afecta în primul rând tot pe cei cu un nivel redus al veniturilor; (2) persoanele cu slabă calificare sau fără experienţă, care ocupă sau vor să ocupe o slujbă şi care vor fi concediate, puse în imposibilitatea de a găsi un loc de muncă sau nevoite să lucreze fără acte legale.

Sunt absolut convins că despre sărăntocii necalificați și afectați de creșterea prețurilor sunt interesați autorii, atât la punctul 1, cât și 2 :). Da, normal, dacă dai afară oameni pentru că nu îți mai permiți sau nu e destul de profitabil pentru tine, ei vor deveni șomeri sau se vor reorienta pe piața neagră. Opțiuni care, mă scuzați, sunt ambele preferabile unui loc de muncă plătit chiar și cu noua, fabuloasa sumă crescută la 790 lei în mână. Repet. Tot ce derivă pe plan general – șomaj, demiteri, nu va fi în un efect al măririi salariului minim la o cotă puțin mai umană, ci reflectă o carență economică care handicapează România de la începutul tranziției până azi. Majorarea e ceva necesar ca să normalizăm situația în primă instanță. Majorarea salariului minim e primul pas către normalitate. După ce ne ocupăm de cea mai arzătoare problemă a angajatului român, putem începe planul pe buget.

Aşa cum atestă studiile ştiinţifice, economiştii, în marea lor majoritate, s-au declarat de-a lungul timpului împotriva instituirii salariului minim sau a creşterii acestuia, exact din motivele enumerate mai sus. Poate cel mai apreciat manual universitar modern de economie, cel al profesorului N. G. Mankiw de la Universitatea Harvard, se referă explicit la această problemă, menţionând că 79% dintre economişti sunt de părere că salariul minim creşte rata şomajului în rândul tinerilor şi al persoanelor slab calificate.

79% economiști, dintre care cel mai probabil 0% economiști de stânga. Hai să folosim argumentul autorității într-un context în care status-quo-ul se legitimează singur prin puterea prezenței. Nu știu cum sunteți voi, dar eu, când mă lovesc la tot pasul de neoliberalism naturalizat, de la modul de implementare a cognitiv-behaviorismului ca terapie productivă, până la trainingurile motivaționale de la joburi, nu pot să nu observ cum zona academică e de asemenea acaparată de o dominantă culturală care nu prea face loc abordărilor alternative. De asemenea, aș vrea să văd și eu aceste studii științifice de-a lungul timpului, dacă se poate. Iar dacă comprimi la modul absolut cărți contemporane de economie sau discursuri de afaceriști, o să vezi că „binele” general care se urmărește se reduce, de multe ori, la profitul global al unei elite. Trebuie să facem așa și așa pentru ca miraculosul mediu de afaceri să prospere. Mediul de afaceri prosperă, oamenii mor de foame. Majoritatea, cea mai nevoit-dependentă de mediul de afaceri, e cea lăsată pe locul doi.

Pe lângă asta, am senzația că autorii textului pur și simplu iau realități occidentale și le transpune la noi, unde, spre deosebire de Vest, un om poate aparține de the working poor sau chiar să facă foamea cu salariul minim. Nu am cercetat statistici, dar mi-e foarte greu să cred că menținerea sau creșterea ușoară a celui mai mic venit minim din toată Europa – probabil veriga care mai ține tot sistemul ăsta fragil în picioare – e cea care ne va dăuna mersului economic. Într-adevăr, în Germania nu există salariu minim, dar în Germania nu e nevoie de el(deși am înțeles că și ei îl vor avea în curând). La nordici, există sindicate și acorduri directe între cele două părți. Ei bine, în România, unde sindicatele sunt inexistente sau o glumă proastă, unde de multe ori președintele de sindicat e mână în mână cu patronul și nu are loc nicio reprezentare reală a intereselor angajaților, nu e cazul să aplicăm statistici externe; cu atât mai puțin statistici fără link. Am căutat personal datele și am dat atât de surse „directe”, cât și de pagina Wikipedia, unde sunt prezentate statistici mixte. Mai departe nu mă hazardez și las experții ambelor tabere să se certe pe subiect. (între timp, Victoria Stoiciu a făcut lumină în ceea ce privește câteva dintre miturile evoluției și statutului salariului minim în România, inclusiv raportul minim-mediu)

După cum bine ştiţi, în România rata şomajului în rândul tinerilor este de aproape 4 ori mai mare decât rata generală a şomajului (23,9% faţă de 6,7%), iar „munca la negru” a luat proporţii îngrijorătoare. Potrivit Consiliului Fiscal, unul din cinci salariaţi lucrează “la negru”: “La nivelul anului 2012, în România erau circa 1,57 milioane de salariaţi, patroni şi întreprinzători individuali neînregistraţi, «la negru», reprezentând aproximativ 27,7% din totalul salariaţilor, patronilor şi întreprinzătorilor individuali din economie”. Aceeaşi sursă menţionează că evaziunea fiscală din “munca la negru” s-a dublat faţă de anii dinaintea crizei economice, valoarea anuală a impozitelor pe venit şi a contribuţiilor pe care întreprinzătorii refuză să le achite ajungând la 3,7 miliarde de euro.

Îmi pare rău să aud asta. Hei, știți care e cea mai mare cauză a muncii la negru (precum și a emigrării a 2 milioane de români)? Vă zic eu: sărăcia. Nu un salariu minim care și până acum era atât de mare încât obliga bieții patroni să ducă personalul în șomaj. Hai să fim nițel serioși.

În ultimii ani, pragul salarial sub care este interzis să oferi locuri de muncă a tot crescut, de la 700 lei în 2012 la 900 lei în prezent. Cu majorarea preconizată în 2015, la 1050 lei, salariul minim ar putea înregistra o creştere de 50% în doar câţiva ani, interval în care producţia (PIB) se estimează a creşte doar cu 9%.

Din 2007-2008 încoace salariul minim a crescut permanent mai repede decât salariul mediu; dacă înainte de 2009 acest prag era fixat la mai puţin de 30% din salariul mediu, acum reprezintă 40%. Nu este de mirare atunci că o parte atât de mare din forţa de muncă, aproape un milion şi jumătate de salariaţi, sunt remuneraţi cu salariul minim. Dacă fenomenul va continua, România riscă să ajungă o ţară de angajaţi “pe minim”, cu o vastă economie informală, cu sute de mii de oameni care nu îşi găsesc o slujbă sau care nu intră sub umbrela sistemelor de asigurări sociale.

Vă amintim că nivelul de trai nu sporeşte prin decrete guvernamentale, ci datorită creşterii productivităţii, care face ca un volum tot mai mare de bunuri şi servicii să fie obţinute cu preţul aceluiaşi efort depus.

Ok, aici au dreptate, dar nu chiar. Pe de o parte, e treaba Statului să mențină balanța dintre activi și asistați sociali – chestiune care la care e falimentar și ne paște o generație a adulților cu viitor instabil, apoi una a bătrânilor singuri. Dacă ritmul aparent galopant în care crește salariul minim îl ajunge prea tare din urmă pe cel mediu, asta poate fi o problemă (cu toate că Victoria arată cum nici teza asta nu stă în picioare). Deși nu înțeleg cum în ultimii ani asta stimulează angajatorii să aleagă mai degrabă salariul minim. Nu cred că salariul mediu și cel minim sunt două manete distincte, dintre care, ca angajator, poți să alegi una, iar în momentul în care cel minim a crescut suficient, o grămadă de angajatori se pot repezi ușurați către maneta nr. 1. Nu schimbăm vitezele aici. Flexibilitatea financiară sau dărnicia patronului se întind tot pe plaja dintre salariul minim și cel mediu, doar că plaja e împinsă nițel în sus. Oricum, asta n-ar trebui să reprezinte o problemă pentru dreapta sfăditoare: doar legea pieței libere și diagrama cerere-ofertă va echilibra singură salariile, nu? Poate nu înțeleg eu, dar primele două paragrafe de aici nu au sens nici pentru stânga, nici pentru dreapta.

Și încă o precizare, pe care din nou, nu pot să mi-o rețin când sunt confruntat cu atâta aparentă naivitate: plata cu salariul minim poate foarte bine să nu aibă nicio legătură cu mediul de afaceri, sau piața locală. De cele mai multe ori, un angajator plătește salariul minim pentru că poate. Că așa vrea mușchii lui. Dacă mâine salariul minim ar deveni 100 lei, sunt convins că patronii plătitori de salariu minim în acest moment nu ar avea nicio problemă în a-l reduce la 100 lei, în afară desigur, de problema epuizării angajaților, care ar deveni inutili. Prin salariul minim, angajatorul plătește suma minimă legală ca să mențină niște salahori exploatați care își vând forța de muncă la subpreț, pentru că n-au alternativă. Vreți o soluție simplă pentru un angajator supărat că a venit noul salar minim peste el? Simplu. Angajează mai puțini oameni. Îți permiți prea puțini angajați încât să ții afacerea în picioare? Renunță la afacere. Simplu. Nimeni nu pierde nimic și ești exact în situația inițială, dar acum poți să dormi noaptea cu gândul că a mai trecut o zi în care n-ai exploatat oameni. Adică, na, eu sunt de părere că principiul de a evita să faci alți oameni să ducă o viață de sărăcie doar pentru că sistemul îți permite ar trebui să vină de la sine, but that’s just me. N-am văzut întâlnit până acum patroni care să se ghideze după principii în afară de principiul profitului și al acumulării.

Eu am lucrat o lună și jumătate ca mărfar în Carrefour pe salariul minim, printr-o firmă subsidiară, fantomă. Tot ce urmează sunt mărci obișnuite ale capitalismului pădureț transformat în cel „de cumetrie” al României: contractul l-am semnat pe fugă, într-o scară de bloc; am aflat că odată la 5 luni șeful schimba numele postului din mărfar în merchandiser, apoi în agent manipulant marfă, și tot așa, ca să primească subvenții de la statul neoliberal și vesel care stimulează mediul de afaceri :). La Carrefour, superiorul meu direct (cel din firma fantomă înființată de el) ne aduna în depozit în pauza de la 11, ne încolona ca în armată și zbiera la noi vreo 10 minute să muncim, că ne zboară afară, lepre ce suntem, și că tragem de timp. Că mai sunt 10 doritori pe locul nostru, și încă adulți, cu familie grea, care ar da orice ca să aibă și munca noastră, atâta sunt de disperați (și probabil avea dreptate). În cele din urmă, țipa la noi să ne mișcăm mai repede ca să aibă o inspecție favorabilă și să-și poate lua el prima de 25 de miliioane, că și-a plănuit un concediu în stațiunea X și nu are de gând să-l piardă din cauza unor putori ca noi. Ocazional, mai cobora un tip din birourile de sus cu vreo treabă în depozit. Se uita la noi, rânjea și zicea „sunteți niște sclavi pe plantație”. Nu inventez. Totul mi se părea suprearealist. Deci nu cred că gigantul Carrefour are probleme cu banii. Și sunt multe exemple, o grămadă, din alte locuri de muncă „de jos”. Dar despre aspectele astea voi, semnatarii scrisorii, nu vorbiți, pentru că ori sunteți înfundați în cărți americane cu statistici și prezentăricorporate despre maximizare și habar n-aveți de realitatea economică pe care o invocați, ori voi înșiși sunteți patroni, știți cum funcționează treburile și tocmai de aia scoateți discursul ăsta în față – discurs de care mie și multor altora, singurii plătitori direcți ai săi, ni s-a acrit.

Sau mai este o a treia variantă, care, precum am zis mai sus, e foarte tipică României: voi înșiși sunteți, sau ați fost săraci, dar tranziția de la comunismul amar v-a propulsat în fantezia redresistă, capitalistă. Sunteți așa de angrenați în curentul dominant, făuritor de vise, ale meritocrației, încât ați ajuns să credeți în progresul liberal ca în ziua de mâine. În acest ultim caz, vă rog să vă treziți, să coborâți din băncile Academiei și să veniți cot la cot cu noi. Avem nevoie de întăriri.

Creşterea salariului minim impune o povară suplimentară firmelor existente, şi aşa decapitalizate de criza economică, şi descurajează iniţierea de noi afaceri. Creşterea salariului minim este în mod fundamental o măsură anti-socială, lovind exact în populaţia săracă: persoane cu nivel redus de instruire (73% din totalul şomerilor!), tineri fără experienţă, categorii sociale defavorizate sau discriminate.

Mai spuneți-ne o dată cum firmele suferă și se tânguie pe garduri. Mai spuneți-ne o dată despre cum creșterea singurei garanții a unei vieți și așa mizerabile este o măsură împotriva săracilor.

Din câte înţelegem, dumneavoastră şi guvernul din care faceţi parte aveţi drept obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale românilor. În acest caz, este necesară abandonarea măsurii creşterii salariului minim şi concentrarea pe acele politici care încurajează crearea de locuri de muncă, investiţiile şi productivitatea.

Nu prea mai sunt multe de zis. Scrisoarea subliniază niște probleme existente ale României, cum ar fi imbalansul claselor sociale, sau trendul muncii la negru, dar nu oferă vreo alternativă sau explicație pertinentă. Cu atât mai puțin menținerea salariului minim pe loc, idee care se izbește violent de însuși zidul restului de text. Tot ce-mi transpare, la modul cel mai uman și sincer, din această scrisoare, e apelul unei grupări de oameni răs-ideologizați, rupți de orice înseamnă clasă de mijloc sau sărăcie și care, dintr-o perspectivă a angajatorului își propagă schelele economice pe o fundație care pur și simplu nu există. Acest articol a fost pentru mine încă o confirmare a cât de ruptă e, de fapt, dreapta „recunoscută” de problemele societății civile și, mai ales, cât de grotesc de caricaturizată e imaginea lor despre clasa de jos; succesului lor prin muncă și merit a ajuns să li se opună, ca personaj mitologic, chiar tipologia la care fac indirect referire prin această scrisoare, precum părinții care șușotesc să nu-I audă copiii: țăranul leneș și incapabil care stă în calea progresului urban prin mâncarea de resurse statale. Ce e cel mai grav? Negocierea în termeni liberi a măririi salariului ca pe-o investiție: argumentele „așa e mai bine și pentru săraci”, făcute cu o grimasă forțată, sunt total tangențiale textului. Discuția mare se poartă, de fapt, la nivelul investițiilor. Problema măririi sau nu a salariilor în stat e precum demersul achiziționării de materie brută dintr-o fabrică: se analizează costuri, riscuri, acoperire, profit. De faptul că la mijloc sunt oameni care în acest moment primesc 670 lei pe lună ca să trăiască a uitat toată lumea.

Îmi pare rău că asemenea manifeste salvatoare circulă, apreciate și share-uite de către poporul care vine rupt de oboseală de la muncă, la fel cum îmi pare rău să văd că nu prea există voci alternative în mainstream și, ca într-un carnaval înfiorător, toată lumea pare să-și dea mână într-o horă neoliberală a segregării autodistructive. Drept exemple, toată isteria cu votul țăranilor săraci de dinainte de alegeri, euforia iohanniseană, nejustificată la majoritatea votanților, sau inclusiv felul în care reprezintă media o atitudine cumva de înțeles a unor localnici puși față-n față cu o alternativă străină de ei și nerentabilă.

Deocamdată, propun să ne bucurăm că Iohannis n-a luat în serios (sau nici n-a citit) faimoasa scrisoare internautică – asta desigur, pe lângă adagiul evident că măsurile economice de acest gen nici nu stau în mâna puterii prezidențiale. Să ne bucurăm că totuși, salariul minim se va mări din 2015.

Iar legat de eternele dispute politice aferente, mi-aș dori doar să luăm o pauză și să tăcem cu toții câteva momente.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s